Săptămâna a opta

Cheie — Oul
trăiesc șapte ori același minut
în înfruntare cu febra luminii
cu unghiul genunchilor ascuțit față de pământ
și invers pliat visurilor mele.
locuiam simultan în șapte orașe diferite
aranjate deloc întâmplător pe aceeași paralelă.
apartamentele aveau ferestre deschise spre planetele
care făceau rotația de revoluție completă
atunci când încercam să-mi mut interiorul
în propria lui latență.
nu aveam uși —
singura ieșire de urgență era îmblânzirea fricilor
și contopirea cercurilor interne
cu habitatul sferelor cerești.
știam că luna ar fi avut șapte ipostaze
în care muza își alege tonalitatea perfectă
să-mi aline somnul de veghe
dar niciodată nu am simțit greutatea muzicii în pieptul rece
când patul nu-mi mai putea încătușa sufletul
care se zbate în convulsii de libertate.

I. Duminică
soarele bătea în geam
demonta umbrele
și le ordona pe retina mea.
auriul îmi schimba certitudinea
atunci când știam că singurul amestec chimic
pe care îl pot face
este dizolvarea zahărului în cafeaua de dimineață
nu-mi puteam ierta nicicum această blasfemie
atât cât durează o rugăciune scurtă
îndreptată spre centrul demolator de turnuri
în toate cele N ipostaze ale tăcerii.
orice lumină dusă la extrem se anulează
odată cu dispersia sa în ruinele turnurilor.
când deschideam ochii dimineața
duminica își experimenta minunile
asupra scepticismului meu.

II. Luni
argintul absoarbe esența
din care am întărit molozul sub turnuri.
luna construise o nouă proiecție
din încercări condamnate
eșecului de a mă identifica cu propriile visuri.
avea răbdarea de a mă împrumuta
centimetru cu centimetru de la corp
și o făcea discret în lipsa mea.
m-am mutat în alt registru
într-un apartament cu pereții transparenți
de unde vecinii îmi vedeau toate organele
și făceau observație că inima mi-ar fi lipsit.
în semn de justificare le spuneam
că îmi cresc dragostea foarte lent
ca să nu fiu afectat de atacul miocardic.
cine putea ști că inima a ales
să nu mai părăsească proiecțiile lunii.
iar de atunci toate radiografiile ies neclare
munți în sânge
continente în nervuri convulsive
și oceane atât de dense
încât cuvântul tău le ținea gravitația.

III. Marți
rugina mă decojea din interior cu o tandrețe severă
îmi redistribuia focul
prin toate golurile mele de atingere.
în mine coborau mareele.
am locuit toată noaptea în unghiul de unde ele izvorau
m-a înclinat într-atât
încât le vedeam cum se nășteau de pe suprafața lunii
și niciodată nu atingeau adâncul oceanelor.
sângele părăsise pământul
s-a oprit la câțiva pași în afara vălului lunii
gravitând în seninătatea beznei
din care îmi vindecam lumina.
am numărat coastele
nu toate străluceau
iradiau chiar și cei mai ascunși crepusculi ai întunericului.

IV. Miercuri
dis-de-dimineață orașul atârnă pe coloana întinsă spre cer
bătrânul Dion veghează cu fața spre apus
în poziția lotus.
visează cu un ochi închis
iar cu celălalt împarte dimineața în bucăți egale rupte din fiecare trecător.
miercuri este iarăși ziua lui
atunci când porumbeii evită acoperișul
pe care stau
iar ferestrele se deschid spre boreală.
spune că orice oraș are o rădăcină
care le unește pe toate într-un singur păcat.
și că blocurile aruncate la întâmplare
încolțesc din fiecare fereastră câte un arbore răsturnat
cu ramuri ce zgârie ceruri.
îl privesc
și de aici răsăritul îmi pare cea mai frumoasă floare
adormită noaptea sub inima încă rămasă în vălul lunii.

V. Joi
gravitația și-a pus masca verde
m-a declarat prizonier în materie.
în această zi am fost lege
peste propria-mi incapacitate
de a-mi pune logica deasupra sentimentelor.
am judecat fiecare cerc crescut în jurul meu
și le-am găsit pe toate nevinovate de autodispersie —
vinovat era doar unghiul din care le priveam crescând.
am stat în curtea blocului
și număram planetele ca mărgelele
în șirul unui preot budist
care își citește neîncetat mantrele.
gravitația le trăgea spre pământ
dar credința le respingea înapoi cu aceeași forță.
între cele două forțe egale mi-am găsit locul
fără greutate
și fără grație.

VI. Vineri
iluzia ne leagănă în brațele ei
ne aruncă de pe marginile credibilului să ne luăm zborul
și ne așteaptă cu căldura propriului corp
și cu lacrimile pielii să ne întoarcem înapoi.
iar după zbor
am iubit și mai mult conturul
lăsat de tine pe geamul aburit
transformat în fantasma dimineții.
îți ciopleam chipul
tot mai adânc și mai adânc
până când idolul a rămas imprimat
pe toate clipele netrăite fără tine.
am iubit golul
atât cât altcineva iubește plinul.
mi-au trebuit șapte ipostaze
să te divinizez din partea ta neprezentă
care continua să-și arunce umbra în interiorul meu
de un opal suspendat în 322 Hz ale sensibilului.

VII. Sâmbătă
am aruncat toate hainele vechi
purtate pe dinăuntru în apa de la apus.
amurgul mă îmbrățișase
cu toată căldura concepută în zilele precedente.
șapte minuni ale lumii s-au strâns una într-alta
ca într-o matrioșkă
iar coconul dimprejurul corpului
a luat forma și chipul meu.
centrele și-au amestecat culorile
lepădându-și lacătele pe podeaua rece din hol.
lumina nu mai orbea
era caldă și plină de mine.
ieșea din coroana purtată dintotdeauna
abia acum îi simțeam greutatea.
mai am o zi
până orașul mă va privi cu toate ferestrele deschise.
voi exista în fiecare geam
prin care planetele își îndreaptă lumina împrumutată spre tine.
am dus mâna la piept
să verific dacă inima s-a întors
și cealaltă la ochi
am orbit de atâtea vise neconcepute
încet se crapă coaja celor șapte zile
am schimbat avatarul
pentru săptămâna viitoare.

Codă — Abraxas
mi-a crăpat oul minunilor
zburate în șapte ceruri mărginite în coji
suprapuse peste șapte entități
fiecare guvernându-și cele șapte dimensiuni
coaja îmi căzuse peste coaja lumii
unde maturitatea nu mai încape în unghiul genunchilor
ci în al contemplărilor
nu am fost născut să fiu nici soare
nici lună
nici lumea crescută prin mine
ci să le cuprind treimea într-un singur ochi deschis
din oul prin care am ieșit desculț.
luminat de iluzia
atunci când nu se mai taie
fără a sângera toate culorile deodată.
se face lumină —
m-am ridicat din pat
am ieșit prin ușa din spate
și m-am dus să-mi ud liliacul sălbatic.