4 minute 4 secunde: Rectorul

Am intrat pe rând: întâi eu, apoi tăcerea mea. S-a făcut liniște. Părea că înghițise prea multă apă de ploaie și acum stătea ghemuită în buzunarul drept al pantalonilor. O răsuceam printre degete compulsiv, precum coroana bizonului de pe leul bancnotei de 10.
Biroul era o încăpere vastă, aproape cât o sală de clasă. Lemnul masiv al mobilei strălucea discret, lustruit. Simțeam atmosfera regală care mi se impregnase ușor în corp, cu fiorii neîmblânziți ai unei prezențe copleșitoare. În mijloc, trona o masă ovală, uriașă, îmbrățișată de șaisprezece scaune grele și tăcute, martore la convorbiri importante și ședințe severe. Ferestrele panoramice lăsau să curgă o lumină blândă, filtrată de verdele parcului ascuns în inima universității. Era o sală de vis și totuși, în acel moment, părea mai degrabă o sală de judecată.
Rectorul stătea în capătul biroului, nemișcat. Tăcerea își arătase colții, dar el își păstra calmul. Prezența lui apăsa aerul, care se condensase prea tare împrejurul tâmplelor, revărsându-se în exterior, asemenea unui fluviu din meandrele lui. Emoția mă dădea de gol, iar privirea mea alerga de pe un raft pe altul, de la ferestre la birou, apoi jos, în podea. Era o privire de iepure rănit care fugea de respirația fierbinte a unui ciobănesc irlandez.
Rectorul, un leu înfășurat în solemnitate, cu privirea fixată asupra mea.
— Unde ați intrat?
Întrebarea a tăiat liniștea, acum vibrând adânc în mine ca sunetul reflectat de pereții interni ai unui clopot. În minte mi s-au adunat la un miting neanunțat, nedumerirea, indignarea și critica.
Curajul — „Ai intrat în cușcă și ai încuiat portița după tine. Acum îmblânzește leul.”
Am înghițit în sec. Degetele mele aproape că săpau o gaură în carne, de unde, poate, s-ar fi văzut lumina și s-ar fi aruncat o scară de salvare.
Logica — „Calm, e om, nu animal. Dar nu uita: omul poate sfâșia mai rău decât o mașină de tocat.”
— Aș vrea, cu permisiunea dumneavoastră, să continui studiile la Informatică.
Critica a râs rece. — „Dumneavoastră? Cam sus o iei.”
Frustrarea mi s-a urcat în obraji, arătându-și culoarea precum tricolorul desfășurat în spatele rectorului.
— Acum?
— Înțeleg că e sfârșit de octombrie... dar îmi doresc nespus.
— De unde veniți?
— Litere, domnule.
— De ce?
— Pentru suflet.
— Și Informatica?
— Pentru viață.
— De ce Litere?
Întrebarea a pălit din nou obrajii. Pielea părea gata să crape, iar prin fisuri s-ar fi putut vedea cum sângele își mâna curentul — o stație de epurare suprasolicitată.
Critica — „Răspunsul e slab.”
Sinteza — „Te-ai satisface dintr-o singură firimitură sau ai înfuleca toată felia?”
— Credeam că, dacă termin Literele, mă fac scriitor.
— Sunt mulți scriitori veniți din Informatică, Fizică, Inginerie și alte domenii.
— Just...
În tăcerea grea, am simțit cum sufletul meu lovește înăuntru, un prizonier care vrea să spargă zidurile. Îl vedeam gata să se ridice, să declare că n-ar fi de acord, dar în clipa în care aproape ieșea la suprafață, leul s-a ridicat. A umplut încăperea cu pași grei, ca și cum podeaua din lemn ar fi fost o savană. Privirea lui a mușcat din mine.
Sufletul a izbucnit, străpungând pieptul, o lumină verticală. Stătea între noi doi, firav și curajos, un copil în fața unei fiare.
Logica — „Nu-ți fie frică, n-ai pentru ce!”
Concentrarea — „Drept, spatele drept, capul sus.”
Curajul — „Privește-l în ochi, dar nu-l sfida.”
Leul s-a apropiat, adulmecând aerul. Era calm, nu simțeam nicio agresiune, nici măcar nu-și scosese colții. Fiecare pas părea o sentință. Credeam că îmi va sfâșia sufletul, dar el, nu s-a retras. Încrezut a atins fruntea leului.
Atunci s-a făcut liniște, limpede. Leul s-a întors recunoscător. Între judecată și fiară se născuse respectul.
Frica din mine s-a diminuat și s-a pitit în buzunarul drept, lângă bizon. Acum le răsuceam pe ambele, lăsând loc unei admirații neașteptate. De fapt, rectorul nici nu se clintise de la birou, dar întreaga încăpere vibra altfel.
I-am întins dosarul.
— Vreți să studiați Informatica?
Am dat din cap.
— Da, domnule.
— Să știți că aveți multe de recuperat.
— O.K., domnule.
— Bine, domnule! Nu O.K.! Ați studiat la Litere, nu Limbi Străine.
M-am făcut roșu tot, de parcă urechile îmi pompau lichidul din corp în locul inimii, inimii revenindu-i un rol secundar. Ferestrele mari s-au luminat brusc, ca și cum parcul de afară ar fi venit înăuntru. Leul dispăruse, dar tăcerea rămăsese ca o promisiune.