Sergiu Burlescu

Vidul era o noapte fără lună un vid perfect. m-am așezat pe marginea unui șanț cu privirea pierdută în hăul înstelat. primul gând a fost o dizolvare latentă. sunt propagat în tot. fracțiune de

Negru căzut peste mine ca o pecete vie smulsă din cărbunele soarelui stins mi-a sigilat fragilul alb. vasul visului frânt defect primește lumina. în colivie păsări negre au cusut cu aripile lor

nu eram nebuni — ne-am întors fără trupuri și nimeni nu ne-a recunoscut doar umbrele pomilor din care am ieșit au șoptit numele noastre în frecvențe scăzute. am cântat mantre în limba ușilor de

dacă încerci să rezolvi o ecuație cu o singură necunoscută înmulțind-o cu un număr infinit singurul răspuns teoretic ar fi un poet care-și ține mâinile în buzunare și se uită prin tavan

aripile rupte ale îngerilor decăzuți ajung la fier vechi unde Hermes le topește și le preface în scuturi ieftine împotriva prostiei lumești. chiria cerului se plătește la timp stelele consumă la

I. Preludiu Întâi îi șoptești un compliment din colțul minții căci adevărul n-o incită acolo unde prostia se dă drept speranță și speranța se rujează cu idealuri pierdute. Îi spui că are ceva — o

Alb cerul s-a deschis în fața mea precum confesiunea smulsă din pânzele roșii ale tăcerii păsări moarte țintuite în stigmatul unui păcat nedezlănțuit își lasă umbrele să cadă peste mine pana lor

Nu nu suntem cenușă ceremonială ci praful cosmic din prima suflare pe care dumnezeu l-a lăsat când a rostit primul cuvânt fărâme de ființă împrăștiate în vânt nu știm ce am devenit sau unde

I. Peronul Fatalității stăm la coadă tăcuți încolonați după Kafka care tot cere lămuriri funcționarului din ghișeul sorții: „De ce unii au făina mai fină, și alții doar pleavă de meteorit?” nimeni nu

3. ferestre — pare că despart lumea mea de a ta dar nu le țin în umbră pliate una peste alta să le consacri căldura dintre ele încerci din când în când cu respirația ta rece să împingi vreo două

E foc. Din clopotniță iese fum în fiecare dimineață, pe la cinci. Un fum lăptos, amestecat cu ceața dimineții, se lasă peste sat ca o năframă grea. Oamenii spun că e semn rău: strigoii s-au cuibărit

I. Preludiul absurdului Mai întâi ignoră-l pe Heraclit totul curge liber neforțat dar norul… ah... norul are alte planuri. Își are cursul său printre oameni devastându-i de rămășițele dezgustului

Am intrat pe rând: întâi eu, apoi tăcerea mea. S-a făcut liniște. Părea că înghițise prea multă apă de ploaie și acum stătea ghemuită în buzunarul drept al pantalonilor. O răsuceam printre degete

dimineața s-a furișat în șosetele mele. în cameră, umbrele s-au ghemuit prin colțuri să urmărească cum rostogolesc pe piept un ghem de căldură ca tine senzuală la atingere și fină la

Nu nu suntem pietre de funerarii din marmura roșie și grea cu iluzii ori epitafuri încrustate însuflețind piatra nu trupul dezgolit ce zace morbid de speranțe descojit până visul s-a împlinit ticsit

Codicilul umbrei licitate am intrat pe ușa unei case de licitații doream să îmi vând naivitatea cu prețul conștiinței de sine. la recepție un domn slab și înalt avea pe gât tatuată pasărea din

Să-i zicem, doamna aceea sătui de oficialități, cu tot disprețul și cu sentimentul acela de a sfida cu o curiozitate incipientă direcționalul ei instinct de coordonare. Ea este geometria

am scotocit iubirea prin fluvii capilare dar am găsit atomul ascuns în substraturile roșii ale sângelui. cât-o inflație însă încărcat cu toată febra lumii. din el am început

Locul pentru a cultiva umbre în deșert este necesară absența semințelor fiindcă prezența lor ar duce la apariția oazelor sentimentale. mai întâi caută un deșert să nu poarte nume de orașe zei ori