Peronul 13

mereu-i aloc
sub becul spart de la peronul 13
haina veche
rămasă cu două decenii în urmă
mirosind a ploaie.

stă nemișcat
așteptând trenul
sau încă o încercare de a trăi mai încrezut
printre cei care joacă rol de încrezuți.

îi zic Pustnicul.
ochii sunt reflexul ochilor mei —
pe care îi ascunde în pământ
și îi ține închiși
în fața adevărului.

își măsoară locul în lume
prin liniște și absență;
cu două degete mai jos de încheietura mâinii
așază exact acolo toate ezitările
toate ratările
moștenite din scurtcircuitul axonilor.

câteodată îi întind mâna
să mă conectez la cablul ce ne unește
și ține stabilă
oscilația dintre nevoia de a fragmenta totul
și dorința de a rămâne
într-o stare de incertitudine.

mă pierd în tăcerea lui
simplu —
simplu de tot —
să te numești ființă
când ești ceva în trecere
și lași granițele într-o nedumerire
acolo unde ar fi trebuit să se așeze conturul.