Jurnal
Continuum: Cocon
lui T.
3 min lectură·
Mediu
E timpul să ieși din cocon. Poți să-i spui halucinații, poți să-i spui brad de Crăciun; minunile așa sunt — se așteaptă, se umplu, se golesc. Sunt forme neuniforme, apă în stare proprie. Nu știm nici acum ce formă iau amintirile după ce se arhivează în conștiință, deși pretinzi că le știi ca pe Tatăl Nostru. Dar, după un timp, te dau de gol. Rămâi rece în fața propriei vieți, ca un pom împodobit cu confetti după Anul Nou, devorat la temperaturi înalte.
Stai bine când afară e frig și peste tine e plapuma, iar ciorapii de lână împletiți de bunica încă țin cald. Încape și ea acolo, în coconul tău, cu toate amintirile tale imperturbabile. Te ții de ele, fiindcă 23 de grade e temperatura perfectă la care încep să înflorească și să-și împrăștie sporii. Și îți spui că e perfect așa, pentru că știi cine te-ai face fără ele. Lasă-le să ardă ca dorința din paharul de șampanie de la miezul nopții.
Dar nu uita de februarie cu zăpada lui murdară — pe jumătate vis, artificii, feerie, și pe jumătate nămol, realitate, germinație. Vine odată cu luminile de Crăciun demontate, înfășurate înapoi în cutiile de carton și lăsate la păstrat în pod. Împreună cu ele lași și incertitudinea dorințelor. Și începi să conștientizezi că încălzirea centrală nu e eternă și că bunica nu mai poate împleti la nesfârșit — ultima oară a făcut-o acum trei ani.
Coconul se subțiază. Amintirile încep să tremure: de la 22 de grade, la 21, la 20. Sporii lor nu mai au putere să zboare; se prind în praf, se lipesc de tavan, se usucă în colțuri, devenind mucegai.
Te scutură fiorii: metamorfoza nu se poate amâna la infinit. Cochilia caldă trebuie să crape, să simți frigul direct pe piele, să accepți că bradul ars și confetti-ul strivit în covor nu mai pot fi reconstituiți în miracol. Înseamnă să admiți că bunica locuiește acum doar în firul acela de lână verde, prins într-o cusătură șchioapă — și că e suficient. E mai mult decât suficient.
Afară, în frigul crud al lui februarie, cresc alte lucruri, muguri încruntați, promisiuni îngropate sub zăpadă, rădăcini care nu mai așteaptă să fie amintite — ci pur și simplu sunt. Iar tu, ieșit din cocon, cu sporii risipiți și căldura pierdută, devii în sfârșit o formă nouă. Neuniformă, imperfectă sub 23 de grade, dar vie, transformată, gata să îngheți și să înflorești în același timp.
Stai bine când afară e frig și peste tine e plapuma, iar ciorapii de lână împletiți de bunica încă țin cald. Încape și ea acolo, în coconul tău, cu toate amintirile tale imperturbabile. Te ții de ele, fiindcă 23 de grade e temperatura perfectă la care încep să înflorească și să-și împrăștie sporii. Și îți spui că e perfect așa, pentru că știi cine te-ai face fără ele. Lasă-le să ardă ca dorința din paharul de șampanie de la miezul nopții.
Dar nu uita de februarie cu zăpada lui murdară — pe jumătate vis, artificii, feerie, și pe jumătate nămol, realitate, germinație. Vine odată cu luminile de Crăciun demontate, înfășurate înapoi în cutiile de carton și lăsate la păstrat în pod. Împreună cu ele lași și incertitudinea dorințelor. Și începi să conștientizezi că încălzirea centrală nu e eternă și că bunica nu mai poate împleti la nesfârșit — ultima oară a făcut-o acum trei ani.
Coconul se subțiază. Amintirile încep să tremure: de la 22 de grade, la 21, la 20. Sporii lor nu mai au putere să zboare; se prind în praf, se lipesc de tavan, se usucă în colțuri, devenind mucegai.
Te scutură fiorii: metamorfoza nu se poate amâna la infinit. Cochilia caldă trebuie să crape, să simți frigul direct pe piele, să accepți că bradul ars și confetti-ul strivit în covor nu mai pot fi reconstituiți în miracol. Înseamnă să admiți că bunica locuiește acum doar în firul acela de lână verde, prins într-o cusătură șchioapă — și că e suficient. E mai mult decât suficient.
Afară, în frigul crud al lui februarie, cresc alte lucruri, muguri încruntați, promisiuni îngropate sub zăpadă, rădăcini care nu mai așteaptă să fie amintite — ci pur și simplu sunt. Iar tu, ieșit din cocon, cu sporii risipiți și căldura pierdută, devii în sfârșit o formă nouă. Neuniformă, imperfectă sub 23 de grade, dar vie, transformată, gata să îngheți și să înflorești în același timp.
027
0
Succes!