Rodica Lupu

am îmbătrânit niarne dar înăuntru viața mă atinge cu aceeași vigoare cu aceeași înfățișare îmi stă pe-aproape alergându-mă prin aerul nesătul de necunoscut nu mai sunt tânără să port

sub pleoapele tale mă-adăpostesc la-ntretăierea drumurilor unde prelungirea fericirii este punctul de sprijin al gândului ce-mi trece prin tine ca-ntr-o legendă uitată în mijlocul palmelor

uneori mă simt ușoară niarne ca ridicarea unei rugăciuni într-o altă sferă nu nu mă ridic atât de sus unde curcubeul taie în fâșii limpezimea cerului aplecând peste mine un pod de lumini pe

doar chipul tău așezat ca o fotografie între mine și altcineva se-ntoarce ca o umbră mișcătoare privind mimicul spectacol de luptă închinat zbaterii nerăbdătoare țâșnită ca o explozie între

încă mai aștept să se-aplece tăcerea deasupra cuvintelor pe urmele mele nu s-a adâncit bine soarta în fibra eternității ca o pasăre temătoare de lungu-i zbor prin văzduhuri străine mai rotesc

nu mă mir de neștiință niarne este ambiguă ca și nimicul acum îl ai acum nu-l ai însă când apare-ntre noi știința purtându-și povara-i ca și cum între noi ar zbura îngerul cărându-ne pe aripi

mă desprind din privirile tale acoperindu-mi retina cu unde albastre sub gene curg valuri străbătând largul cât mai aproape de clipa-ntâlnirii noastre o nouă zi mă-ntâmpină ca o săgeată

cerul își striga apelul de dimineață ieșiseră la raport îngerii cu aripi sculptate în argilă arsă cu foi tremurătoare la vânt prea ușoare pentru poveri atât de grele -când le-a fost sete doamne

mi-alunecă tălpile spre margine pipăind cu nădejde lumina suindu-i treptele spiralate în jurul gândului tău ca un șirag de mătănii amintindu-mi de fiecare îngenunchere pentru tine oriunde-aș

n-am învățat destul niarne iar acum cred că a sosit momentul ispășirii când toate vorbele înfig zvonuri libere înmulțind enigmele atunci când îngropi sub pământ o pădure uscată vântul

mi-ai spus niarne să adopt un ton mai optimist iar eu știu că singura vorbă îndurerată împunsă de înțepăturile mulțimii am aruncat-o lângă scuarul cu tandafiri sălbatici de atunci ori de

nici nu știu cum te cheamă dacă ești ființă umană sau doar o aripă de vultur căzută nesperat de aproape de locul unde aromele din mugurii verzi ascund sub piele aerul dintre noi mă uit un

dimineața își arată o mirare visătoare când pașnica-ți privire în aer rotește mistică moarte încolăcită pe soare sortindu-l pieirii în negrele-ți găvane înșurubând tăcerea pe candelabrul

ca și când niarne nu am băut destul setea arde continuu gura strepezită de la sărutul buzelor aride ale pietrei prefăcându-mi instinctul într-un ins avid și nesătul de cunoaștere

îndelungarea acestui timp niarne aș strânge-o în pumnul meu s-o ascund pentru o dimineață când o voi privi doar dinlăuntrul meu cu ochiul rămas în urmă de toartele cerului îi voi atârna

atâta lumină niarne îmi curge pe piele acoperindu-mă cu semne mă despart de mine printr-un culoar care duce la templul cuvintelor mă-ntreb de mi-am ucis razele luându-le lumina și cât scrum

bucură-te niarne mi-ai spus dumnezeu a nins azi noapte cu liniște peste neliniștea noastră o fi vrând să scufunde în pământ ce-au ros dinții lacomi din esența lemnului ferindu-i scoarța de