veșnicia miilor de ani respiră în dimineți

degeaba mai strig niarne sperând să aud acel glas atotștiutor deslușindu-mi în imensa întindere vorbele îndrăznețe ale cunoașterii poate scărița urechii mele nu vrea să le ia în seamă îndemnându-mă să-i urc alte trepte săpate adânc în grota uriașă a necunoașterii aștept ca o stalactică lipită de pereții încremeniți ai vremurilor picurând câte o lacrimă ca semn al neputinței de a-mi aminti direcția străbătută de zeul înțelepciunii zidesc în mine munte de pietate și mă doare pieptul când bătăi zgomotoase sparg ecoul muntelui rupând membranele cuvintelor curg ademenitoare umplându-mi sângele cu odihnă biruindu-mă cu limpezirea lor spusă încet ca o taină veche ca o păgână mă așez în genunchi respirând din clemența aerului adierile pline de viață ca și cum mi-aș umple plămânii cu idolii luminii ce risipesc prin mine ca-ntr-un joc de carusel veșnicia miilor de ani păstrați intacți în răsăritul fiecărei dimineți 13 martie 2012