Jurnal
semne...
din ciclul "doar tu niarne"
1 min lectură·
Mediu
atâta lumină niarne îmi curge
pe piele acoperindu-mă cu semne
mă despart de mine printr-un culoar
care duce la templul cuvintelor
mă-ntreb de mi-am ucis razele
luându-le lumina și cât scrum a rămas
din întrebările mele niciun cuvânt
nu mai cuvântă iar eu trebuie să tac în loc
să înțeleg să fie semnul de la inimă
cel în care se sprijină iubirea iar soarele
culoarul pe care merg spre necunoscut
atâtea semne mă izbesc prăbușindu-mi-se
toate în aerul din plămâni vor respira
traversând partea mea existentă
în urmă lăsând ceea ce demult este doar
o simplă statuie
26 ianuarie 2012
021.757
0
Un poem al "Identității" prin excelență, cred eu, dar nu al căutării - ci al găsirii (sau "re-găsirii" poate) dincolo de materie - ca energie eterată. Acele "semne" sunt de fapt straie ale cunoașterii ce se impregnează (și ne) de ființa noastră divină, răzuindu-ne de tot întunericul. Foarte frumoasă imaginea statuilor (ca "semne" ale trecerii noastre prin materie)pe care le lăsăm în urmă, odată ce-am depășit o trăire. În drumul spre lumină, lepădăm unul câte unul straiele de humă (de ignoranță)pentru a deveni din ce în ce mai aerați și translucizi. "Statuile" pe care le lăsăm în urmă-trepte pe care să urce cei din urmă în lumină, urmându-ne exemplu. Câte statui tot lăsăm în urmă, câte piei de șarpe, tot mergând spre lumină! Un crochiu al "căutătorului", aparent realizat în tușe ușoare, simple ! Cu aceeași prietenie
Maria