Ottilia Ardeleanu

parcă sar așchii de foc din cer din bolta de viță ciorchini uriași de lumină se zdrobesc de ferestre pete de întuneric trase în țeapă atârnă pe ziduri frunzele bat palmele pe la

unii în alții dimineața coborâm ca dintr-un trunchi unul după celălalt ne răspândim radial un păianjen imens migălește pământul brodează lucruri oameni sentimente informații așezări

râul acela ești tu forfotind pietre prin câmpul răvășit de maci nebun după gura mea însetată soarele ești încolțit de raze dospind în pântec fierbinte de iubire pâinea țărmul ce șterge

cred că soarele a înghețat din moment ce a făcut focul în zare vâlvătaie are febră îi ard obrajii sfârâie pântecul mării dârdâie razele scrâșnesc picioarele degerate sunt învelite în

în orașul meu copiii sunt flori florile pescăruși pescărușii zmeie zmeiele nori norii sâni cu lapte laptele bălți de nuferi nuferii scrisori scrisorile sentimente sentimentele inimi inimile

apele se prăvălesc în ape au rătăcit pământul numai oameni cu păsări la subraț învățându-le să scape se-nfășoară ca în bete parcă horesc cu strigături doar copacii năvăliți vuiesc odată cu

cuvântul tăiș feliază-mi speranțele micile plăceri înghite-mă nemestecat în timpul cât am mai rămas calc gătesc iubesc cresc educ planific economisesc alint glumesc scriu și plâng

va pocni ca mugurele primei iubiri un țipăt pasărea a zburat cu petalele smulse albul s-a prelins roșu dimineața sare din piept cu o sută de bătăi în ușă o crăpătură zorii

în câmpul verde cu picățele roșii timpul năvălise cu oameni râsetele se rostogoleau din gură în gură în lădițe bunăstarea soarele pe creștet răul dospea în mine o mie de cuțite

flori vor crește pe pântecul ce-a zămislit viermi vor săpa cicatrici până vor crăpa albul în cenușiu se vor înrădăcina arborii viețuind printre păsări răzvrătite nu-și vor potoli plânsul din

e bolnav plămânii îi străfulgeră la bifurcații tușește îndărătnic fuma trabucuri de calitate pe marginea orașului cade în agonie scuipă mult sânge jarul din apus începe să se

de la o vreme locuiesc în cuvântul meu ca în orașul de pe țărm acolo nu pot să strig când îmi vine să zic ce am de zis aici trupul îmi este implantat cu alb sar când într-un picior când pe

văpaie pârpălind amiaza-frigăruie soarele abia se târăște la umbră rănit de urletul disperat cu ocara bine fixată în cătare poți doborî liniștea din copac când calci pe cioburi oasele

Fiindcă își văd de treaba lor. Se așază în fotoliu ca-ntr-o vizuină și, în dosul unui ziar imens, rumegă problemele. Mai noi, mai vechi. Nu le place să fie deranjați. Poate doar cu o cafea. Un sărut.

eu am fumat în copilărie plantam lujere nu mă vedeam dintre ele la cules corbi creșteau din mâinile mele aripi până la coate capotul avea bustul smolit în coșare lanuri de foi

am o teamă de întuneric tremurau florile în copaci se pusese dintr-odată o vijelie toți vecinii erau în porți priveau vorbeau în șoaptă eram prea mică nu înțelegeam treceau tancuri spuneau

este doar iubire ca între pereți ermetici unde fiecare bulă de aer are preț se vizitează unii pe alții zâmbesc numai dinți își dau mâinile încrucișând falange duc flori

în orașul meu s-au dus ploile tot ce era galben a dispărut oamenii își prefac veselia în jocuri de table își încearcă norocul și înjură când nu au ce face plimbă câte-un suflet comentează

ascultă-mă iubirea nu trece așa doar spunându-i ia dă-te mai încolo ai ocupat spațiul abuziv nu o poți șterge cum ai dizolva o pată cu alcool nici curăța cu acid ea stă între lucrurile

Pământul are și el raze. Oamenii. Unii stau cu picioarele în sus. Dar nu cad pentru că îi atrage ceva la pământul acesta. Nici ei nu prea știu ce. Doar că dimineața le e cam greu să se ridice și să

mă aruncă de sus dacii o făceau cu feciorii frumoși sunt destule țepe pe buzele prăpastiei rămân ciutură în cumpănă fântână seacă suspendată de timp umplu clipe cu speranțe

n-am părăsit sunt cea care am rămas între aceiași pereți deschiși freș înmugurind clipele ștergând fruntea de gânduri nădușite plouând cu răbdarea așteptării bucurie așternând pașilor

aerul bate din aripi vioi balansează pe umerii mei cu bretele de mătase îmi ciupește obrajii până dau în roșu macii de pe rochie încep să zbârnâie necontrolat senzor bombastic clocot

Câteodată, mă răsfoiesc. Încep de-aiurea. Nu o iau cu prima pagină. Nici de la cuprins. Nici măcar de la sfârșit spre început. Asta pentru că nu am proiectat un final. Este o carte nesfârșită. Mă