Ottilia Ardeleanu

toți bărbații din viața mea m-au părăsit fiecare cum a știut mai bine tatăl nu s-a-nțeles cu mama s-a mutat unde i s-a părut lui paradiziac numai că mie mi-a frânt mândria aceea când spui tatăl

copacii cresc din cer din rădăcini nori ori păsări câteodată și curcubeu coroanele sunt colorate după sufletul fiecăruia cer ca o rețea de rădăcini internetul! în coroana coroanelor stăm

avea mereu ceva sfânt în priviri vorbe gesturi până și zâmbetul era altfel când își făcea cruce îngenunchea și timpul smerite erau florile via răzoarele animalele amuțeau numai ea știa să

toată noaptea au sâsâit pui de șerpi la geamul meu balansau un timp pe streșini își loveau capetele până le săreau ochii și se rostogoleau pe sticla cenușie de parcă plângeau

rămân pe țărm cu ochi cât gălbenușul fierbinte din palatinul orizontului - câine cu limba scoasă prind în năvodul privirii pești devoranții apelor fac șanțuri înspinate de raze

m-așez la masă lângă cina mea singuratică o cană de ceai de tei din anul trecut (bietul copac așteaptă să i se cațere cineva pe brațe să-l ușureze de bâzâieli și înțepături) două felii de

neliniștea nopții cobora în mine fără lanternă pe treptele pe care plămânii se sufocau alerga duduind să crape zidurile speriate șubrezite de-afară loveau unii veniți să renoveze nu știu cine

trec prin a nu știu câta gară cu geamuri sparte cine-a dat cu piatra trebuia să fi înlocuit cioburile trenul șuieră printre sughițuri poate îl pomenește șeful de gară un punct imaginar

plecam la pădure fluierând mă opream în câmpul nimănui pentru a vorbi cu macii albăstrelele făceau biserică în jurul lor îngenuncheam un timp nedeslușit mă-ntindeam în lanul de grâu trăgând

iei o foaie de hârtie o scuturi de formule o împăturești hexagonal o dată și încă o dată până obții geometria unui năsturel alb în colțuri tragi de primul înspre răsărit tai cu foarfeca

Încep să observ, din ce în ce mai mult, apropieri ale oamenilor, de felul meu de a fi. Cum vorbesc, de exemplu. Sau cum exprim anumite păreri. Ce cred eu despre oameni și despre modul în care ar

explică-mi de ce am săpat atâtea hectare pe arșiță mâncând toată ziua o mămăligă rece cu două cepe iuți și-un colț de brânză cu setea stinsă de-un ulcior pitit la piciorul unui dafin țanțoș

aici îți e străin ca mine rătăcitoarea drumurile s-au desfăcut din ombilic origine a simțămintelor deviată de sensuri te bate pe umăr liliacul tresari ațintind un gol nedumerit înalți gând

soarele ăsta din fereastra lui iunie aruncă lemne în sobă duduie ca o vatră încinsă în buricul lumii vâlvătaia se instalează în mine toți îmi spun că sunt portocalie și se învârtesc în

am impresia că e anul nou ori au atacat vreunii cu focuri de armă avem destule exchange-uri bijuterii amanete tot ce ne lipsea poate vreo manifestație la care neînțelegerea urcă pe

frunții mele îi vine să înnoreze îi trăsnește să cresteze fulgere lungi prin plămânii tristeții oarbe dar cât de tânără ochilor mei le vine să toarne cu găleata să înece singurătatea

Nu este un tren, deși este compartimentat și are un fel de perdele. Mai degrabă aripi de fluture îndrăgostit de pistilul unei flori. De o culoare care se reproduce în catifeaua de zbor. De bate vreun

plumbul se scurge pe ziduri crispate zdrențuind piepturi cărămizii pe umerii cocârjați mantaua foșnește trist lumini privesc rătăcite spre oameni smerit ca în fața unei icoane ce stă să

Îmi simt gâtul secetos. Un lung deșert spulberat de vânt. Mâini de nisip rotind soarele. Căzând arse de buzele lui fierbinți rotunjite aproape cât obrazul stâng al pământului, pe care pielea se

Drumul meu, după o traiectorie aleatoare, începe să îmi placă. Este o nouă experiență de viață. Nu vreau să demonstrez nimănui nimic, ci doar mie, că atunci când îți propui ceva, se poate. Eu mai am

voi rămâne doar oase! la muzeul îndrăgostiților eterni îmi vor descoperi scheletul dinspre acei presupuși ochi îmi vor sticli două raze fire incandescente scăpate din singurul bec străjuind