Ottilia Ardeleanu

când îmi pun basmaua de mătase simt aripile fâlfâind mă-nalț picioarele nu mai ating pământul și dintr-odată văd lumea zburând pe lângă mine suflete (în)grijite o icoană mare rotind

mi-a întins foarfeca și aparatul de tuns ca pe niște arme am început să tai parcă îndepărtam gradele săreau celule încinse mă frigeau tălpile pe jos baltă de tăciuni am ieșit în oraș

suntem doar coșuri în care punem pâinea cea de toate zilele umbrela s-adăpostim cheia să descuiem în noi când vrem să ne regăsim și o singură inimă pe care s-o-mpărțim

De prea multă conștiință s-a dus! De prea mult suflet. Nimic nu-i mai aparținea. Era al tuturor, mai puțin al lui însuși. Niciodată nu a întârziat la serviciu. Vara pleca devreme de-acasă. Vedea

nimic nu e urgent și totuși unele lucruri au timpul lor în iubirea aceea nu era nicio poezie deși curenții luaseră acoperișuri smulseseră copaci răsuciseră corola arșiță era

poezia este o depravată care se expune oricui sub toate aspectele dedesubturile poți pătrunde în ea ca-ntr-o gură de metrou în care se intră se iese se înjură se scuipă se aruncă

picături jucăușe se gâdilă între sânii mei fierbinți ca două pâini aburinde pe care le-au frământat mâinile tale până le-au înflorit au rămas la dospit sub privirile-ți pofticioase în cuptorul

de câte ori o vizitez mă privește cu alți ochi uneori ca de sfântă o imortalizez alteori ca niște iazuri în care înoată singurătatea ce n-aș da să-i mai văd pe-ai ei picul de

Niciodată nu zburase. Niciodată cu aripi de fier. Niciodată nu fugise de viață. Dar acuma… Privea cum se duce casa la vale. Cum se duce satul. Doar acoperișurile mai pluteau. Câte-o lighioană mai

nu-i știu chipul totdeauna îmi apare o hologramă cu mâna boantă înainte de rugăciune un copil ca un crab a forfecat o bancnotă prietenul la nevoie se cunoaște puteai să cumperi pentru o

dimineața deschide fereastra spre noi înșine ne trimite gânduri le inspirăm și pornim în viață nici nu știm câte uși avem de trecut praguri de atins vise de spulberat iubiri de strâns la

unii bat apa în piuă boabe îngrijorate de criza cea de toate zilele marea clocotește valurile peste colaci și bărci de salvare ei învață pe ele să răsucească țânci ca pe o cheie în

jeep toyota limuzina la nuntă oricât de sărac concediile în străinătate cumpărăturile la roma ori paris diploma în vârstă eforturi pe bani grei casa fără uși interioare constelații pe

abisul ăsta nici dacă ține bolta lupa nu se vede dar ea e curioasă aprinde un băț zgâriind cremenea ca un bob de tămâie în gura orizontului o zvârlitură se stinge ca o cometă apoi dă cu

nu sunt sigură dacă m-am trezit cum nu știu dacă acesta e orașul meu cum n-aș putea fi încredințată că asta este o zi ori noaptea mileniului necazurile au ieșit din pământ calc pe șerpi care

Îl privea prin fereastra fluorescentă. Îi era atât de drag. Cel mai rău era că nu putea mărturisi nimănui. Și asta îi dădea o stare de neliniște vulcanică. De aceea, poate, ochii îi păreau două

goale pe dinăuntru aveam o trusă de inocență le smulgeam câte-un picior o mână uneori și capul doar pentru a le-ngriji dar niciodată detest albul cu miros de moarte îmi depărta o mână

nu știu cât aveam mânam căruța o vacă nebună trebuia strunită către hotar culesul nu ne speria mergeam cu bucurie deși nu ne vedeam fețele nici la dus nici la întors doar în câmpul obosit

sări-ți-ar ochii scântei cum îmi sare mie inima când dai buzna în camera semiobscură ascuțindu-ți cuvintele de toți pereții se ascund după umbre tremurătoare durea-te-ar sufletul cum mă dor

uneori poezia este o anexă tot ce e de ars depozitezi acolo când nu mai ai chef să dărăcești viața te retragi printre gândurile tale le despici ca și când te-ai pregăti pentru o iarnă

cântecul cucului trecut printre ciocan și nicovală nu se va sparge firul de grâu cu gust de pâine flămândă nu va rămâne necopt răsăritul nu-și va privi încrederea în oglinda din

vino așază-te în poala mea și hai să ne pierdem în gânduri ca păsările în cerul îndrăgostirii să ne-așternem iarba lângă urechi să ne poată auzi greierii dorințele în cot să simțim febra

fiecare ducem greutăți pe un umăr pe amândoi uneori și de picioare ne privim smeriți unii mai de sus alții creduli ori nu uneori nu vedem decât marmura nu știm să admirăm