Ottilia Ardeleanu

nu sunt sigură dacă m-am trezit cum nu știu dacă acesta e orașul meu cum n-aș putea fi încredințată că asta este o zi ori noaptea mileniului necazurile au ieșit din pământ calc pe șerpi care

Îl privea prin fereastra fluorescentă. Îi era atât de drag. Cel mai rău era că nu putea mărturisi nimănui. Și asta îi dădea o stare de neliniște vulcanică. De aceea, poate, ochii îi păreau două

goale pe dinăuntru aveam o trusă de inocență le smulgeam câte-un picior o mână uneori și capul doar pentru a le-ngriji dar niciodată detest albul cu miros de moarte îmi depărta o mână

nu știu cât aveam mânam căruța o vacă nebună trebuia strunită către hotar culesul nu ne speria mergeam cu bucurie deși nu ne vedeam fețele nici la dus nici la întors doar în câmpul obosit

sări-ți-ar ochii scântei cum îmi sare mie inima când dai buzna în camera semiobscură ascuțindu-ți cuvintele de toți pereții se ascund după umbre tremurătoare durea-te-ar sufletul cum mă dor

uneori poezia este o anexă tot ce e de ars depozitezi acolo când nu mai ai chef să dărăcești viața te retragi printre gândurile tale le despici ca și când te-ai pregăti pentru o iarnă

cântecul cucului trecut printre ciocan și nicovală nu se va sparge firul de grâu cu gust de pâine flămândă nu va rămâne necopt răsăritul nu-și va privi încrederea în oglinda din

vino așază-te în poala mea și hai să ne pierdem în gânduri ca păsările în cerul îndrăgostirii să ne-așternem iarba lângă urechi să ne poată auzi greierii dorințele în cot să simțim febra

fiecare ducem greutăți pe un umăr pe amândoi uneori și de picioare ne privim smeriți unii mai de sus alții creduli ori nu uneori nu vedem decât marmura nu știm să admirăm

parcă sar așchii de foc din cer din bolta de viță ciorchini uriași de lumină se zdrobesc de ferestre pete de întuneric trase în țeapă atârnă pe ziduri frunzele bat palmele pe la

unii în alții dimineața coborâm ca dintr-un trunchi unul după celălalt ne răspândim radial un păianjen imens migălește pământul brodează lucruri oameni sentimente informații așezări

râul acela ești tu forfotind pietre prin câmpul răvășit de maci nebun după gura mea însetată soarele ești încolțit de raze dospind în pântec fierbinte de iubire pâinea țărmul ce șterge

cred că soarele a înghețat din moment ce a făcut focul în zare vâlvătaie are febră îi ard obrajii sfârâie pântecul mării dârdâie razele scrâșnesc picioarele degerate sunt învelite în

în orașul meu copiii sunt flori florile pescăruși pescărușii zmeie zmeiele nori norii sâni cu lapte laptele bălți de nuferi nuferii scrisori scrisorile sentimente sentimentele inimi inimile

apele se prăvălesc în ape au rătăcit pământul numai oameni cu păsări la subraț învățându-le să scape se-nfășoară ca în bete parcă horesc cu strigături doar copacii năvăliți vuiesc odată cu

cuvântul tăiș feliază-mi speranțele micile plăceri înghite-mă nemestecat în timpul cât am mai rămas calc gătesc iubesc cresc educ planific economisesc alint glumesc scriu și plâng

va pocni ca mugurele primei iubiri un țipăt pasărea a zburat cu petalele smulse albul s-a prelins roșu dimineața sare din piept cu o sută de bătăi în ușă o crăpătură zorii

în câmpul verde cu picățele roșii timpul năvălise cu oameni râsetele se rostogoleau din gură în gură în lădițe bunăstarea soarele pe creștet răul dospea în mine o mie de cuțite

flori vor crește pe pântecul ce-a zămislit viermi vor săpa cicatrici până vor crăpa albul în cenușiu se vor înrădăcina arborii viețuind printre păsări răzvrătite nu-și vor potoli plânsul din

e bolnav plămânii îi străfulgeră la bifurcații tușește îndărătnic fuma trabucuri de calitate pe marginea orașului cade în agonie scuipă mult sânge jarul din apus începe să se

de la o vreme locuiesc în cuvântul meu ca în orașul de pe țărm acolo nu pot să strig când îmi vine să zic ce am de zis aici trupul îmi este implantat cu alb sar când într-un picior când pe

văpaie pârpălind amiaza-frigăruie soarele abia se târăște la umbră rănit de urletul disperat cu ocara bine fixată în cătare poți doborî liniștea din copac când calci pe cioburi oasele

Fiindcă își văd de treaba lor. Se așază în fotoliu ca-ntr-o vizuină și, în dosul unui ziar imens, rumegă problemele. Mai noi, mai vechi. Nu le place să fie deranjați. Poate doar cu o cafea. Un sărut.