Ottilia Ardeleanu

arunc sensibilitatea la tomberon precum unii prunci iau câteva trepte de var și le arunc înaintea mea calc mașinile daltoniste stropesc vegetația să scap de tot felul de insecte care inspiră

O bucată de curcubeu. Asta ajunsese. Înfășurat în tricolor. Pe care doar spiritul înălțat îl mai vedea cum flutură. Mândru. Cu un colț ca o mână la chipiu. Privirile toate dau onorul. Pentru

toate tufele își fac nevoile în văzul lumii chiar și singurătatea umblă ca o sticlă goală își desface picioarele peste rondurile din parc inscripțiile sunt mereu umede cauciucurile

Mâine, iar. Mâine îmi pun inima într-o cupă. Uite, a început să sprintenească precum o căprioară în țarc. Și are ochii negri și umezi. Atât de negri că se-ntrec cu boabele de tămâioasă. Atât de

triunghiuri de zbor străpung azurul tangențial la corola de flăcări pe linia infinitului se înșiră puncte negre la distanțe de-un cot raportul de dimineață nisipul aleargă face

se cățără pe schele uneori atât de sus că mi-e frică să nu cadă în cap peste flori pe umeri trage sforile în salopeta albastră pare că pictează curcubeie ferestre de înrămat soarele

Îmbină scândurelele una câte una. Are o răbdare pe care o admir, privindu-l dintre pereții inimii. Nici nu bănuiește cât mi-e de drag. M-așez pe un scaun cu spetează înaltă. Croisem, mai demult, o

nimeni nu se-ntreabă cum arată om lângă om lângă om om și iar om și om și om pe orizontală verticală diagonală din cea mai din stânga aruncătură de ochi până la cea mai din dreapta pe toată

de ceva vreme se deschide în mine ca o fâlfâire doi îngeri se așază pe inimă ca pe o bancă proaspăt vopsită și încep să depene rupând câte-o floare din primăverile mele gândul își reazemă

țipetele sparg cerul mii de orificii pierd ochi de păsări triste liniștea s-a prăbușit cioburi sar în tâmplele orașului zvâcnind a neastâmpăr aerul face volte ca o baltă

când îmi pun basmaua de mătase simt aripile fâlfâind mă-nalț picioarele nu mai ating pământul și dintr-odată văd lumea zburând pe lângă mine suflete (în)grijite o icoană mare rotind

mi-a întins foarfeca și aparatul de tuns ca pe niște arme am început să tai parcă îndepărtam gradele săreau celule încinse mă frigeau tălpile pe jos baltă de tăciuni am ieșit în oraș

suntem doar coșuri în care punem pâinea cea de toate zilele umbrela s-adăpostim cheia să descuiem în noi când vrem să ne regăsim și o singură inimă pe care s-o-mpărțim

De prea multă conștiință s-a dus! De prea mult suflet. Nimic nu-i mai aparținea. Era al tuturor, mai puțin al lui însuși. Niciodată nu a întârziat la serviciu. Vara pleca devreme de-acasă. Vedea

nimic nu e urgent și totuși unele lucruri au timpul lor în iubirea aceea nu era nicio poezie deși curenții luaseră acoperișuri smulseseră copaci răsuciseră corola arșiță era

poezia este o depravată care se expune oricui sub toate aspectele dedesubturile poți pătrunde în ea ca-ntr-o gură de metrou în care se intră se iese se înjură se scuipă se aruncă

picături jucăușe se gâdilă între sânii mei fierbinți ca două pâini aburinde pe care le-au frământat mâinile tale până le-au înflorit au rămas la dospit sub privirile-ți pofticioase în cuptorul

de câte ori o vizitez mă privește cu alți ochi uneori ca de sfântă o imortalizez alteori ca niște iazuri în care înoată singurătatea ce n-aș da să-i mai văd pe-ai ei picul de

Niciodată nu zburase. Niciodată cu aripi de fier. Niciodată nu fugise de viață. Dar acuma… Privea cum se duce casa la vale. Cum se duce satul. Doar acoperișurile mai pluteau. Câte-o lighioană mai

nu-i știu chipul totdeauna îmi apare o hologramă cu mâna boantă înainte de rugăciune un copil ca un crab a forfecat o bancnotă prietenul la nevoie se cunoaște puteai să cumperi pentru o

dimineața deschide fereastra spre noi înșine ne trimite gânduri le inspirăm și pornim în viață nici nu știm câte uși avem de trecut praguri de atins vise de spulberat iubiri de strâns la

unii bat apa în piuă boabe îngrijorate de criza cea de toate zilele marea clocotește valurile peste colaci și bărci de salvare ei învață pe ele să răsucească țânci ca pe o cheie în

jeep toyota limuzina la nuntă oricât de sărac concediile în străinătate cumpărăturile la roma ori paris diploma în vârstă eforturi pe bani grei casa fără uși interioare constelații pe

abisul ăsta nici dacă ține bolta lupa nu se vede dar ea e curioasă aprinde un băț zgâriind cremenea ca un bob de tămâie în gura orizontului o zvârlitură se stinge ca o cometă apoi dă cu