mi-a întins foarfeca
și aparatul de tuns
ca pe niște arme
am început să tai
parcă îndepărtam gradele
săreau celule încinse
mă frigeau tălpile
pe jos baltă de tăciuni
am ieșit
în oraș
suntem doar coșuri
în care punem
pâinea cea de toate zilele
umbrela
s-adăpostim
cheia să descuiem în noi
când vrem să ne regăsim
și o singură inimă
pe care s-o-mpărțim
De prea multă conștiință s-a dus! De prea mult suflet. Nimic nu-i mai aparținea. Era al tuturor, mai puțin al lui însuși.
Niciodată nu a întârziat la serviciu. Vara pleca devreme de-acasă. Vedea
nimic nu e urgent
și totuși
unele lucruri au timpul lor
în iubirea aceea nu era nicio poezie
deși curenții luaseră acoperișuri
smulseseră copaci
răsuciseră corola
arșiță era
poezia este o depravată
care se expune oricui
sub toate aspectele
dedesubturile
poți pătrunde în ea
ca-ntr-o gură de metrou
în care se intră se iese
se înjură se scuipă se aruncă
picături jucăușe se gâdilă între sânii mei
fierbinți ca două pâini aburinde
pe care le-au frământat mâinile tale
până le-au înflorit
au rămas la dospit sub privirile-ți pofticioase
în cuptorul
de câte ori o vizitez
mă privește cu alți ochi
uneori ca de sfântă
o imortalizez
alteori ca niște iazuri
în care înoată singurătatea
ce n-aș da să-i mai văd pe-ai ei
picul de
Niciodată nu zburase. Niciodată cu aripi de fier. Niciodată nu fugise de viață. Dar acuma…
Privea cum se duce casa la vale. Cum se duce satul. Doar acoperișurile mai pluteau. Câte-o lighioană mai
nu-i știu chipul
totdeauna îmi apare o hologramă
cu mâna boantă
înainte de rugăciune
un copil ca un crab a forfecat
o bancnotă
prietenul la nevoie se cunoaște
puteai să cumperi pentru o
dimineața deschide fereastra spre noi înșine
ne trimite gânduri
le inspirăm și pornim în viață
nici nu știm câte uși avem de trecut
praguri de atins vise de spulberat
iubiri de strâns la
unii bat apa
în piuă boabe îngrijorate
de criza cea de toate zilele
marea clocotește
valurile
peste colaci și bărci de salvare
ei învață pe ele să răsucească țânci
ca pe o cheie în
jeep toyota
limuzina la nuntă oricât de sărac
concediile în străinătate
cumpărăturile la roma ori paris
diploma în vârstă eforturi pe bani grei
casa fără uși interioare constelații pe
abisul ăsta
nici dacă ține bolta lupa
nu se vede
dar ea e curioasă
aprinde un băț zgâriind cremenea
ca un bob de tămâie în gura orizontului
o zvârlitură se stinge ca o cometă
apoi dă cu
nu sunt sigură dacă m-am trezit
cum nu știu dacă acesta e orașul meu
cum n-aș putea fi încredințată că asta este
o zi
ori noaptea mileniului
necazurile au ieșit din pământ
calc pe șerpi care
Îl privea prin fereastra fluorescentă. Îi era atât de drag. Cel mai rău era că nu putea mărturisi nimănui. Și asta îi dădea o stare de neliniște vulcanică. De aceea, poate, ochii îi păreau două
goale pe dinăuntru
aveam o trusă de inocență
le smulgeam câte-un picior o mână
uneori și capul
doar pentru a le-ngriji
dar niciodată
detest albul cu miros de moarte
îmi depărta o mână
nu știu cât aveam
mânam căruța
o vacă nebună trebuia strunită către hotar
culesul
nu ne speria
mergeam cu bucurie deși nu ne vedeam fețele
nici la dus nici la întors
doar în câmpul obosit
mi-a intrat o rază de soare
drept
în ochiul drept
ziua-n amiaza-mare
văd numai galbeni
oameni galbeni
râuri galbene
strângându-și pietrele-n poală
ca-n cristelniță
spice catapultându-și
sări-ți-ar ochii scântei
cum îmi sare mie inima când dai buzna
în camera semiobscură ascuțindu-ți cuvintele
de toți pereții se ascund după umbre tremurătoare
durea-te-ar sufletul
cum mă dor
uneori poezia este o anexă
tot ce e de ars depozitezi acolo
când nu mai ai chef să dărăcești viața
te retragi printre gândurile tale
le despici ca și când te-ai pregăti pentru o iarnă
cântecul cucului
trecut printre ciocan și nicovală
nu se va sparge
firul de grâu cu gust de pâine flămândă
nu va rămâne necopt
răsăritul nu-și va privi încrederea
în oglinda din
vino
așază-te în poala mea
și hai
să ne pierdem în gânduri
ca păsările în cerul îndrăgostirii
să ne-așternem iarba lângă urechi
să ne poată auzi greierii dorințele
în cot să simțim febra
fiecare ducem greutăți
pe un umăr pe amândoi
uneori și de picioare
ne privim smeriți
unii mai de sus alții
creduli ori nu
uneori nu vedem decât
marmura
nu știm să admirăm
parcă
sar așchii de foc din cer
din bolta de viță
ciorchini uriași de lumină
se zdrobesc de ferestre
pete de întuneric trase în țeapă
atârnă pe ziduri
frunzele bat palmele pe la