Ottilia Ardeleanu

îl dau naibii iau o pauză ca la școală când chiuleam cu clasa și megeam în parc închiriam două-trei bărci dădeam la rame câteva ore băieții recitau eminescu se credeau luceferi noi

Într-o zi, vrăbiuța și vrăbioiul s-au aciuat la streașina casei. Bănuiesc că le-a plăcut cum șuieră vântul prin fluierele de iarbă, a relaxing music. Dimineață de primăvară evlavioasă, așezată ca o

să ai curaj a recunoaște cât ești de laș să-ți revendici drepturile nu să le aștepți ca pe iubirile de-o noapte de ipocrit doritor să pari ceea ce nu ești scoțând capul ca să te

pare în siguranță firul de care atârnă rugină depusă cu grijă dintr-odată sare automat totul cade în întuneric bâjbâie până la candelă (14 august 2010)

merg prin deșertul inimii îmi duc propria fereastră împărțită în patru uneori o simt atât de grea că o las jos sprijinind-o de iluzii mă așez într-un fotoliu de gânduri privind prin

cântă la slujbă în haina de blană ușor zdrențuită de mărăcinii orașului treptele bisericii se cutremură cum dinții (cla)vecinului ciupesc din psalmi iar ei se împrăștie note în mozaic

orașul meu este un autobuz în care vântul suflă atât de tare că auzi tot ce nu vrei gândurile stau pe scaune țepene asudează se șterg cu dosul palmei își dau binețe ori se uită cruciș unele

gândul la tine nu ține loc de tine nu eu vreau să știu ceașca de cafea stingheră cu un abur mimat de parcă ți-ar adulmeca pașii patul care-ți strânge în brațe pernele privind tavanul

tabăra e-o babă care adună copii și le spune povești cum era odinioară cu fustă nisipie coliere de scoici curcubeu legat la ceafă încheiată decent la nasturi și ochelari înrămați de raze dinți

neagră integrală abia scoasă din cuptorul orașului lângă marea cană cu apă pe un ștergar din nori de borangic cu motive soare flăcăruie pâlpâie în candela apusului dând de pomană

fură gânduri vise mințile cotrobăie prin toate camerele inimii răpind dragostea jefuiește nopțile din sânul familiei te amenință cu țigară după țigară ca un pistol în gură lâng-un șir de

când îi văd cum se ceartă pe stradă în apartamente luxoase peste tot cum scuipă înjură de lume și de pământul acesta pentru care nu mai putem număra morții nici măcar gropile ce știu ei ce

cade cortina după othello moartea aterizează fără parașută producția la hectar tinde spre minimizare preinfarctul de medicamente se datorează soarelui pasărea în picaj se dedă cătării de

arunc sensibilitatea la tomberon precum unii prunci iau câteva trepte de var și le arunc înaintea mea calc mașinile daltoniste stropesc vegetația să scap de tot felul de insecte care inspiră

O bucată de curcubeu. Asta ajunsese. Înfășurat în tricolor. Pe care doar spiritul înălțat îl mai vedea cum flutură. Mândru. Cu un colț ca o mână la chipiu. Privirile toate dau onorul. Pentru

toate tufele își fac nevoile în văzul lumii chiar și singurătatea umblă ca o sticlă goală își desface picioarele peste rondurile din parc inscripțiile sunt mereu umede cauciucurile

Mâine, iar. Mâine îmi pun inima într-o cupă. Uite, a început să sprintenească precum o căprioară în țarc. Și are ochii negri și umezi. Atât de negri că se-ntrec cu boabele de tămâioasă. Atât de

triunghiuri de zbor străpung azurul tangențial la corola de flăcări pe linia infinitului se înșiră puncte negre la distanțe de-un cot raportul de dimineață nisipul aleargă face

se cățără pe schele uneori atât de sus că mi-e frică să nu cadă în cap peste flori pe umeri trage sforile în salopeta albastră pare că pictează curcubeie ferestre de înrămat soarele

Îmbină scândurelele una câte una. Are o răbdare pe care o admir, privindu-l dintre pereții inimii. Nici nu bănuiește cât mi-e de drag. M-așez pe un scaun cu spetează înaltă. Croisem, mai demult, o

nimeni nu se-ntreabă cum arată om lângă om lângă om om și iar om și om și om pe orizontală verticală diagonală din cea mai din stânga aruncătură de ochi până la cea mai din dreapta pe toată

de ceva vreme se deschide în mine ca o fâlfâire doi îngeri se așază pe inimă ca pe o bancă proaspăt vopsită și încep să depene rupând câte-o floare din primăverile mele gândul își reazemă

țipetele sparg cerul mii de orificii pierd ochi de păsări triste liniștea s-a prăbușit cioburi sar în tâmplele orașului zvâcnind a neastâmpăr aerul face volte ca o baltă