Clișeu40: măiestrie

Îmbină scândurelele una câte una. Are o răbdare pe care o admir, privindu-l dintre pereții inimii. Nici nu bănuiește cât mi-e de drag. M-așez pe un scaun cu spetează înaltă. Croisem, mai demult, o husă molatecă din care norii de melană ies ca niște dâmburi elastice, îmbiind sufletul la odihnă și relaxare. Iau tricotul și încep să înșir ochiuri în fel și chip. Îmi place să inventez modele întortocheate, bombate, sparte, înflorate. Arată ca niște broderii pe corp, scoțând în evidență rotunjimile, arcuirile, subțirimile... Din timp în timp, îl privesc cum se apleacă, cum meditează asupra lucrului. Cum îmbină, așază, nivelează, ciocănește. Privirea mi se oprește, adesea, pe ceafa lui. Îmi spun: strașnic bărbat! Cum ține gâtul, umerii... Cum mișcă mâinile... Grăbit, și totuși, cu o pricepere pe care o stăpânește și de care sunt așa de mândră. Tăcem. Lăsăm doar lemnul să răsune. Scândurelele vorbesc între ele. Armonios. Ajung la bună înțelegere. Se unesc, de cele mai multe ori, de la prima îmbrățișare... Nu au nevoie de tratative. Printre hohotele de lemn îi aud respirația. Calmă. Liniștitoare. Îți insuflă tihnă. Înțeapă aerul până la mine. Adulmec. Ca un animal ce simte plăcerea câmpului inundat de verde, crud, înrourat. Înaintează printre cercuri cu miros de stejar. Îmi învârte acele ceasornicului. Ticăie. Milioane de pungi infime, cu iubire zvâcnesc și se rotesc. În sediul central. Și în toată ființa. Ca o timonă ce schimbă direcția spre oceanul de fericire. Gândurile se dezbracă. Se aruncă în valuri. Plutesc... Nici nu văd când se ridică. Se apropie. Se-aruncă-n valuri după mine. Ne scufundăm, preț de... cine mai știe cât? Într-un sărut ce tulbură albastrul... Două șalupe fluturând steaguri albe vin spre mine. Le zăresc uitându-mă prin hublouri. Tot mai aproape. Îmi rănesc pupilele. De beatitudine. Închid ochii. Mă pierd. Două brațe vânjoase mă susțin. Mi se pare că toți rechinii se năpustesc. Din toate părțile. Sub toate chipurile lumii. Se-apleacă pe sânii mei. Îi șterg fruntea de sudoare. De fapt, sunt spaimele mele care curg șiroaie pe trupul lui. Mă cuprinde. Mă învăluiesc în grija lui ca-ntr-o manta de protecție. Ce se lipește de piele. Mă pătrunde. Mă las pradă iubirii. Ca un vas în derivă. Scândurelele, umăr în umăr, se privesc cu înțelegere. Inerte. Bătute. În cuie. De emoție. (28 iulie 2010)