Nicolae Popa

amețeală mare. Pe scînduri cresc dealuri. pe dealuri cresc țepoase căpițe de fîn și alte detalii. E behăit. e zvîrcolire de nori. Scame de lînă bătrînă, rămasă netoarsă, planează în jurul

cineva încearcă să-mi smulgă puținul nimb ce-mi aurește fruntea din ziua în care m-am îndrăgostit. Cineva îmi umple gura cu zăpadă și vrea să mă sărute rece. cineva se apropie de tine, te ia

se făcea că eram un simplu bărbier - bolborosește călărețul fără cap lăsîndu-și calul să pască - dădeam și eu așa cu briciul pe cîte-un chip uman într-o casă, departe în cîmp. Treceau pe la

cuțitul înainta, înainta... o voce cotcodăcea toasturi la o masă de fer. Cimentul rece și ud era traversat de bătrîni desculți și de palme de bebeluși porniți pentru prima dată la plimbare.

încă mai sufeream de rău de autobuz. Luceferii sufereau de rău de mare. halal elev pilduitor! vomitam suficient de acidulat la fiecare zece kilometri de șosea orizontală însoțită de plopi

balta aceea îngrășată de mătasea broaștei, ocăită din toate părțile, o, balta aceea nu se vedea, deși se auzea de peste tot. Apa ei era caldă de la un capăt la altul și producea seară de seară

năluca uriașei peștoaice tobă de icre albește ca o zăpadă pe munți la doi metri deasupra apei ghilotinînd ceața. în vremea asta la cîțiva centimetri sub apă apare năluca pescarului - stă

cărămizie terasa, cărămizie în amintirea cine știe cărui apus de soare îngropat sub masa unde îți depuneai în secret cocoloșul cleios al gumei de mestecat. trântești uneori

iată-mă stropit de sângele monstrului – dovadă că a fost asasinat chiar acum în revărsatul cântecului de pupăză: pu! pu! pu! un cântec prelungit la capătul crengii asemeni punctelor de

nu mai trece nimeni pe la Dumneavoastră. aveți un creier mare și o frunte mare. mâncați mult și gândiți mult. preferați ouăle crude supte cu paiul. în copilărie ați avut păduchi iar astăzi,