Poezie
fără sunet
mama, tata, sora, eu
2 min lectură·
Mediu
ce caută muzicanții în ograda noastră?! Strălucesc
două tromboane înalte de-un stat de om rezemate de ușă.
mama dă jos via de pe araci. E pe la jumătatea dealului,
se descurcă tot mai greu încîlcită în viță-de-vie
și nimeni nu-i spune că ne-au intrat muzicanții în ogradă.
o haină veche uitată pe gardul din plasă de sîrmă parcă ar fi tata
aplecat să rupă ceva de dincolo. Mi-l amintesc în haina asta
trecînd pe lîngă terenul de fotbal dintre sălcii, făcîndu-mi
semne cu ambele mîini, cu ambele mînici, să driblez
fără milă,să poposesc în plasă cu tot cu minge.
trompetistul încearcă să deslușească ceva prin geamul
plesnit dinspre răsărit însă trompeta se reflectă
în geam precum un sfeșnic răsucit și înodat de vînt
și nu-i dă voie să vadă cum se îmbrățișează
prin odăile reci rochiile surorii mele – sora mea dispărută
urlînd de nedreptate în năbușeala unei peruci.
dezlegată, vița-de-vie o leagă pe mama de un arac
susținînd că de n-ar lega-o, de n-ar susține-o, ar lua-o
vîntul stîrnit pe vale și ar duce-o hăt peste deal cu ultimele frunze.
clarinetistul s-a cățărat pe casă și o strigă să vină la vale
că, uite, i s-a umplut ograda de muzicanți. Nu-l asculta, mamă!
dau să strig,
dar mă scufund în neclintirea unei mări adipoase
undeva pe partea cea mai înclinată a pămîntului. Mama însă
oricum nu-l ascultă. Mamei nu i-a plăcut niciodată clarinetul
– cîntă prea vesel, crede ea, iar veselia niciodată nu-i a bine –
și muzicanții rămîn să putrezească unul cîte unul
în tăcerea ogrăzii noastre, pe locurile unde
sunetele au intrat demult în pămînt.
0135.636
0
atmosfera mi se pare din Aznavour: viens voir les comédiens voir les musiciens voir les magiciens...