Claudia Radu

se va întâmpla ca lumea să se spargă într-o zi în infinite bucăți. vei călca pe ele, fire de nisip din visul unei plaje, din visul unei mări. ți se desprind din tălpi acum, când îți scoți

o fâșie de lumină prin crengi, un cărăbuș verde așezat pe o floare și eu, în iarbă, printre toate aceste minuni visez un câmp dogorit, cu maci ce își pierd petalele arse, dormind. visez o

Începi tu, aștept ascuns bine într-o femeie, într-o căsnicie, într-o obsesie. Trupul începe întotdeauna primul, prietenul nostru de nădejde, Mesia, biciuit și scuipat pe crucea cuvintelor.

când am privit Luna am avut acel fior al întoarcerii dintr-o călătorie lungă cât toate zilele la un loc de ieri și de mâine doar azi rămăsese cu obrazul întors, luminat aprins dinlăuntru

atât de mulți străini aici împrejurul coastelor - un corset al singurătății pline de chipuri, de pași inutile amprente în nisipuri peste umbra roșiatică a unui apus da peste umbre mereu

era o fericire înspăimântată în noi ca în fața strălucirii - oarbă de sine însăși - a scânteilor care țâșnesc foarte sus dintr-un foc mare când lemnele se mistuie și își aruncă esențele în

poți trăi o minciună așa cum un diabetic își așază un fursec lângă cana cu ceai cu lămâie îmi spuneam asta dimineața în timp ce te ridicam într-o linguriță foarte sus să te pot auzi sub

carnea mea e bolnavă de dragoste sângele meu e îndrăgostit și în curând voi fi un hoit îndrăgostit care se ridică și umblă îți amintești cum m-ai ucis? nelegiuită atingere - un cuțit

aruncam într-o mare saci cu pietre (poate în vis, poate nu). “nu te opri!” îmi strigai de departe, de foarte departe. am terminat pietrele, am umplut sacii cu mâl. “oprește-te!” îmi strigai de

în tot acest timp, mi-am închipuit că sunt destule cuvinte, prea multe cuvinte, nuanțe de verde și violet, tot atâtea gânduri și tot atâta dorință, nevoie și foame. că foamea ne va lega îndeajuns. și

suflu aer rece pe pielea verii, îi pun un cub de gheață în buric, o răstorn în iarbă și flori, o răstignesc, o fac sclava mea. mă roagă, îmi cere, mă imploră să-i dezleg mâinile

când ți-am atins mâna, nu așteptam nimic, cum nici nu voiam, a fost doar un răspuns la o întrebare din seria lungă a deceurilor pe care le uram când eram copil. nu am întrebat niciodată de ce. dacă

după ce roțile s-au pus în mișcare, odată cu ploaia verticală și blândă, părea că doar acoperișul se prelinge pe lângă ferestrele care tăiau imagini, aceiași copaci alergând, aceeași groapă de

mă voi urca în trenul care înconjoară pământul în singurul tren care plutește pe valuri care zboară prin nori aplecat cuviincios de spate chelnerul îmi va turna Chateau Lafite va așeza paharul

când mâinile noastre vor fi risipit vraja peste ochii opaci, în alt întuneric, atunci se va așeza liniștea nu între noi între noi, spațiul gol - în care au fost spuse (și șterse) toate

în orașul miilor de pași oasele noastre sunt scoici goale de trup, strălucind sub pavajul peste care alunecă, peste care plutesc nenumiți, neștiuți oameni într-o dimineață oarecare cafeaua

uneori cred că-mi ascunzi ceva atunci, pălmuită, înalț sudălmi Zeului Tu ploaie de meteori peste ape luminoasă, eu, ridicându-mă în pielea mea înfipte urme ale altor luciri un alfabet

dragostea mea, domnule prinde repede zvâcul un-doi-trei-patru unu doi cât să salte crinolina și corsetul să pocnească sub sâni dragostea mea, domnule schimbă repede scena și dansul tobe

o! templul tău ruină-i în umbra sânului strălucitor și-n frământarea dulce-a lacomelor guri zadarnic vrei să cauți o unică lucire zadarnic vrei s-auzi un singur glas căci în dogoarea ceasului

nevoia de a scrie vine dintr-o insuficiență dintr-un netrăit întâmplat - o întâmplare a tuturor întâmplărilor ca un mesaj în sticlă îl arunc pentru tine nu, nu e salvarea mea când îl