În siguranță

în tot acest timp, mi-am închipuit că sunt destule cuvinte, prea multe cuvinte, nuanțe de verde și violet, tot atâtea gânduri și tot atâta dorință, nevoie și foame. că foamea ne va lega îndeajuns. și frica. nevoia de certitudine: de a crede că suntem mai frumoși, mai tineri, că încă putem.

fiecare iubește însă, în arderea asta, cu propriul foc, cu propria grămăjoară de lemne. fiecare-și va strânge cenușa apoi. dacă vom mai avea nevoie de urme. cum mâna mea rămâne mâna mea și nimic nu s-a transferat. cum umărul tău va rămâne umărul tău, fără semnul frunții.

trupurile noastre sunt două cuști Faraday, ne protejează perfect. emoțiile se opresc în afară, doar învelișul nostru poate tresări. din când în când, le mai deschidem să scuturăm amintirile care nu ne mai folosesc, să aruncăm inutile cuvinte, uzate și grele, ca niște obuze uitate din cine știe ce războaie în care nu a câștigat nimeni. nu contează cine calcă pe ele apoi.

încă putem: certitudinea este ea o nevoie. și frica, doar frica leagă îndeajuns. pe dinăuntru.

prin găurile cuștii, încă ne mai zărim,

în tot acest timp.