Claudia Radu

ei sunt obișnuiți cu lucruri obișnuite mai adaugă pe listă uneori o nouă obișnuință un beculeț în creier determinare a determinărilor ei se trezesc dimineața beau cafea se urcă în mașină tramvai

nimic nu se regăsește căutarea aceasta în care mâna mea azvârle semințe norilor mâna ta întotdeauna o alta îmi spune că zece degete înseamnă unu plus unu nici nu știu când am început să

îți povesteam coșmarurile mele cu fotograful ăla mare care face poza la minut și nu apuci să simți nimic decât cum se sparg timpanele lumina orbitoare și asta nu e o apocalipsă simpatică la

îmi povesteai despre apartamentul ei micuț cochet se suprapuneau imaginile draperii grele peste imense vaze cu flori uscate și undeva în toată sufocarea găseam liniște fixam buzele tale care se

rotirea nu se numară o rotire două rotiri doar oboseala ei urcă în tine pentru că punctul se repetă în afara ta tu simți fiecare zvâcnire altfel și amețeala asta ca o vrajă contur în contur

zi de zi simți și tu clătinarea asta e o alunecare mai mult țin de lucruri mă țin de ele sau doar sângele meu a luat-o razna plămânii sunt inima totul e invers creierul meu e plămânul inima

deci: s-a făcut un perete de stâncă întâi superb parcă venise muntele la craiova (mohamed adică) și apoi se făcea o cărare printre stânci intrai și dădeai de apă și soare și un fel de vale a

și ei stăteau acolo adunați fiecare pe bucata lui din coaja de banană cum văzusem eu într-o carte de povești cu degețel si degețica tolăniți pe niște petale totul se întâmpla la o intersecție nimic

socks & întrebări stupide ce muzică îți place ce dracu îți rumegă mațele câte vânturi tragi și ai vreun loc preferat unde să bălești să băltești eu mă lăbărțam trageam de șosetele mele colorate în

sunet ssst. eu tac aici. tu asculți cum alunecă. cum se freacă genunchii mei de toracele tău. nu avem aceeași piele aceleași omizi. din crisalidă va ieși o hienă culoare se cască și mă

Nimeni nu știa când apăruse în piața centrală cubul de sticlă, poate fusese dintotdeauna acolo, cu șoarecele alb înăuntru, agitându-se, încercând să se cațere uneori pe pereți, alunecând și

(botez în uter / o casă cu ferestre naive amintiri dintr-un univers cartezian) mă izbesc de peretele răsucit până rămân inimă [și / nu sunt liberă nu sunt nu] într-o altă inimă un șir infinit de

întindeam lasciv trupul voiam să simt îți spuneam că nu mă doare și tu sculptai șerpi pe o piatră de mormânt păreai un copil care vrea să-și scrijelească întâia oară numele uneori întorc

luați-mi inima acoperiți-o cu pământ trageți lespedea și dansați dansați până când ploaia va săpa un nou mormânt. voi veni și eu paparudă îmi voi scutura pletele și din ele va țâșni sânge ca