Cubul de sticlă

Nimeni nu știa când apăruse în piața centrală cubul de sticlă, poate fusese dintotdeauna acolo, cu șoarecele alb înăuntru, agitându-se, încercând să se cațere uneori pe pereți, alunecând și ridicându-se iar pe lăbuțele firave pentru ca într-un sfârșit să adoarmă epuizat. Tresărea uneori în somn și atunci cubul se cutremura făcând simțită intensitatea în toată piața și în construcțiile din jur. Nimănui nu-i păsa cum trăiește șoarecele în cubul de sticlă, era neimportant, viețile lor erau și ele niște șoareci albi despre care oricum nu aveau să afle vreodată mare lucru. Se obișnuiseră atât de mult încât nici nu observaseră cum șoarecele începuse să crească și cubul se mărise și el, ocupând din ce în ce mai mult spațiu, încurcându-i pe trecători, care se vedeau adesea nevoiți să ocolească, mormâind înjurături. Până într-o zi când descoperiră ca acum cubul ocupa tot spațiul, cândva de promenadă, al orășelului obosit, doar câte un copil mai trecea prin piață, strecurându-se pe lângă muchiile transparente, schimonosindu-se la șoarecele uriaș care-și mișca mustățile imense, uneori amenințător, alteori din pură curiozitate. Șoarecele alb putea fi zărit acum de la ferestrele mereu închise moțăind toată ziua, deschizând rareori ochii spre un punct nedeterminat, înghițind parcă în pupilele dilatate și ce mai rămăsese din centrul unei lumi unde părea, în continuare, a nu se întâmpla nimic deosebit. Până în ziua în care nebunul orașul se lipi urlând de unul dintre pereții cubului și fu zidit într-o clipă în sticlă, ca o arătare. Oamenii se uitară atunci cu prima sclipire de curiozitate, apoi trecură mai departe; între timp, pentru a face loc celor care, în treburile lor zilnice, se vedeau nevoiți să treacă pe lângă cubul de sticlă, se dărâmaseră câteva clădiri și locuitorii își vedeau, ca și înainte, liniștiți de drumul și de gândurile lor. În altă zi o femeie fu zidită asemeni nebunului, pe altă latură - se plimba într-o seară obosită și i se păruse că vede o bancă, încercase să se așeze și acum se expunea privirii celorlalți, stând relaxată, cu capul ușor într-o parte și o mână întinsă pe speteaza unei bănci imaginare. După o vreme, de jur împrejurul cubului, putură fi văzute multe figuri bizare....oameni de sticlă colorată, în diverse poziții, unul citea ziarul, un copil alergând pe role, un cuplu sărutându-se, un bătrânel care ridica amenințător bastonul și parcă liniștea în care se zidiseră toți căpătase paradoxal un zgomot înfundat, un ecou de gong înaintea unei reprezentații teatrale. În serile de vară, când lumea întârzia mai mult pe străzi, remarcară și prezența unei imense cortine de sticlă care se ridica, se lăsa, la anumite intervale, și straniile personaje păreau a-și schimba pozițiile. Numai șoarecele alb dormita, cutremurându-se ca și altădată, și cortina se vălurea speriindu-i pe cei care se aflau mai aproape de reprezentație. Între timp, cubul de sticlă mai înghițise câteva străzi, alte cladiri fuseseră demolate, dar oamenii își vedeau de treburile lor, fără să dea semne că ar fi neliniștiți, deși mulți dintre ei se văzuseră nevoiți să-și construiască alte case, cât mai departe de molima de sticlă. Cubul trona acum mărgit de suburbiile orașului și părea mai strălucitor ca niciodată, lumina reflectată în el avea uneori nuanțe nemaiîntâlnite și câinii urlau înnebuniți în miezul zilei, încercând să muște din cub și neizbutind decât să-l lingă și să stea ore în șir cu boturile lipite de sticlă. Copiii gălăgioși ai maidanelor loveau cu bețe și cu pietre oamenii prinși în cub, se hlizeau și câte unul mai mare făcea comentarii deșucheate despre domnișoarele decoltate care păreau a fi pe un podium; mișcarea gambelor, poziția umerilor, zâmbetul și privirile sticloase erau surprinse ca la una dintre cele mai reușite ședințe foto. Atât că aici, transparența pereților, îmbracând trupurile tridimensional, expunea ochiului spectacolul formelor, frustrarea simțindu-se doar la imposibilitatea de a privi dinăuntrul cubului, ori nimeni nu putuse (și nici nu se gândise vreodată) să intre în cub, inutil de altfel, ar fi devenit doar alte personaje de sticlă, mișcându-se haotic doar atunci când cortina vestea o nouă reprezentație. Singurul care părea viu, în tot acest decor, era șoarecele alb care, de la o vreme, părea să fie interesat de ce se petrece în jurul lui și descoperise plăcerea de a se juca cu oamenii de sticlă. Dacă la început aceștia stateau lângă ziduri ca un bizar basorelief facut spre înăuntru, acum deveniseră simple figurine de sticlă pe care șoarecele le plimba de colo-colo, le rostogolea, le îmbrâncea, pe cei de care se plictisea îi desfăcea în bucăți și îi reconstruia alandala: un biciclist era călare pe spinarea unei bătrânici, o domnișorică cu bust generos avea o mână de copil, una zbârcită și picioare păroase de bărbat, capete de câini pe trupuri de om și invers, plus imagini și mai ciudate: un tânăr sărutând o șopârlă purtată pe tava unui bucătar rotofei cu picioare lungi și fustă scurtă sau un măcelar ținând în mână o carte cu care tăiase un copil cu coadă de pește. Șoarecele se amuza și compunea alte scene până când se plictisi și de această ocupație și dădu semne că vrea să iasă din cub. Fu pentru prima oară când oamenii orașului simțiră frica. Cum șoarecele era acum prea mare, nu puteau să-l vadă întreg, vedeau doar capul care se împingea în sticlă, făcând cubul să se dilate. Simțeau cum cubul se mișcă din ce în ce mai tare și străzile noi ale orașului se despicau - liniștea orașului dispăruse.