Claudia Radu

o fâșie de lumină prin crengi, un cărăbuș verde așezat pe o floare și eu, în iarbă, printre toate aceste minuni visez un câmp dogorit, cu maci ce își pierd petalele arse, dormind. visez o

*** Respirația Ca un ultim efort Înainte de a se rostogoli stânca, Apoi – începutul, Începutul tuturor lucrurilor - Vocala “o” – Spaimă sau mirare? Pământul acesta mut, Iarba în care

* strada mă lovește cu oameni încrâncenații se așază umăr la umăr la semafor aceleași versuri care-mi dau drumul aerului din plămâni mon bel amour mon cher amour ma déchirure amintirea deșiră oase

despre plecări nu ți-am scris ca într-o gară cu o singură tabelă am așteptat zvâcniri oameni am netezit pielea – liniștea dinlăuntru ne-a măsurat brațele și tot ce-am deschis către lume cu

îmi povesteai despre apartamentul ei micuț cochet se suprapuneau imaginile draperii grele peste imense vaze cu flori uscate și undeva în toată sufocarea găseam liniște fixam buzele tale care se

dragostea mea, domnule prinde repede zvâcul un-doi-trei-patru unu doi cât să salte crinolina și corsetul să pocnească sub sâni dragostea mea, domnule schimbă repede scena și dansul tobe

(botez în uter / o casă cu ferestre naive amintiri dintr-un univers cartezian) mă izbesc de peretele răsucit până rămân inimă [și / nu sunt liberă nu sunt nu] într-o altă inimă un șir infinit de

mama și mâna ei caldă avem un drum lung de făcut azi [și mâine în moarte, în viață avem un drum lung de făcut dragostea este un jalon pentru treceri] în zori cântecul răgușit al

Când guguștiucul își scăpa trilul, în înalturi, și inima-mi caldă, de copil, zvâcnea în pieptul meu, nu știam, o, nu știam cum să te iubesc, Þară! În al tău grai dulce gândeam, dar nu-mi

ai grijă să nu cazi din lac mă trage de mânecă ba pe-a mă-tii zic printre dinți și țop o dată țop de două ori ridic piatra și mă privește inocent să mă înțelegeți cu o urmă așa de poate

socks & întrebări stupide ce muzică îți place ce dracu îți rumegă mațele câte vânturi tragi și ai vreun loc preferat unde să bălești să băltești eu mă lăbărțam trageam de șosetele mele colorate în

te-ai desprins hohotind de marginile lumii să mă privești în groapa proaspăt săpată de Mama fără nume în cer. întinzi mâna stângă – – ori nu vezi că am uitat să răsucesc cuiele? întinzi mâna

Într-o clipă am înțeles, Cu viața întoarsă De la sfârșit spre început: – –Te iubisem mâine. Mi se desfăcea inima, În vârtejuri, De pe inima ta.

în orașul miilor de pași oasele noastre sunt scoici goale de trup, strălucind sub pavajul peste care alunecă, peste care plutesc nenumiți, neștiuți oameni într-o dimineață oarecare cafeaua

Începi tu, aștept ascuns bine într-o femeie, într-o căsnicie, într-o obsesie. Trupul începe întotdeauna primul, prietenul nostru de nădejde, Mesia, biciuit și scuipat pe crucea cuvintelor.

era o fericire înspăimântată în noi ca în fața strălucirii - oarbă de sine însăși - a scânteilor care țâșnesc foarte sus dintr-un foc mare când lemnele se mistuie și își aruncă esențele în