Le temps d’apprendre à vivre

*

strada mă lovește cu oameni

încrâncenații se așază umăr la umăr
la semafor
aceleași versuri care-mi dau drumul
aerului din plămâni
mon bel amour mon cher amour ma déchirure

amintirea deșiră oase lungi albe
pe o farfurie mult prea îngustă
o grămăjoară de nisip strălucind
în soarele uitat pe faleză
un castel înghițit de alge



**

adun fiece respirație
șuierând în urechea zilei
pe care-o străbat încă
de la un capăt la altul
chipuri pretutindeni chipuri
ochi care mă scormonesc
haine soioase ascunzând trupuri bolnave
carapacea unei inocențe pe care-o ghicesc încă

la semafor
inhalez aceleași versuri
le temps d’apprendre à vivre il est déjà trop tard
pasul se desface
întins
oasele alunecă lungi albe
prinse în cartilagiile lor strălucind
în soarele uitat pe faleză