Corina Gina Papouis

urlând spre cer este semn că viața are sensul ei unic norii șterg șuierul din plămâni cu degete lungi, înmuiate în gri însă ceafa mușcată ustură și de aceea luna și ochii se întâlnesc

cu părul ascuns sub bonetă fetele de la sanitar își înmoaie sufletul în imposibil și așteaptă răsăritul se spune că ele nu visează până când colțul cearșafului ce acoperă lumea e în formă de

Când prin mintea unei femei umblă un bărbat oarecare el își pierde dreptul de a fi altceva decât un plic cu testosteron destinația el-însuși. El se poate îmbrăca în maro, pune punctul pe

aerul e mai mic printre linii aproape verticale împingem uluiți bile cu lumină și mea culpa spre o gaură neagră în instalații noi cu vid și emoții ceva foșnește a fericire mă gândesc la

înspăimântat și tandru mă privești cu mânecile suflecate un vulcan gata să erupă îți desenez chipul în ședințe pe zoom îți cânt la telefon un cântec pe care nu știu dacă îl asculți sunt

luni timpul se desparte de mine viața, cheile și poșeta au aceeași culoare îmi desenez sufletul pe asfalt și îi spun așteaptă-mă marți mașina pornește mai greu oamenii, scaunele și

el se va da jos de pe cal pe malul unei ape* în care eu i-aș spăla mai întâi ceva ușor, la mână îl voi apuca de paloș și îl voi trage adânc în inimă să-i simt, ultima zbatere firească

pisicile au 10 vieți primăvara de aceea ne trezim în pijamale cu țurțuri în mână neștiind dacă urcăm în următorul tren ori alunecăm goi spre valurile ce se sparg de tot ce

sunt un popor pașnic cu obraji roz și petarde în buzunar în caz de victorie țin frigiderul deschis celor ce vor să facă schimb de amintiri dulci cu tendințe crocante am scări interioare ce

nu știu să intru în anonimat am vise răsucite cu tine o capă, o spadă și ceva cu roșu care îți tulbură frica anemic și prelung zilele trec cu porii deschiși ca niște nări ce îți absorb printre

când vine de la lucru, pășind drept și obosit printre ruine și nori își așază pe masă tacticos inima secera și ciocanul apoi ascultă lupii urlând dintr-o limbă în alta prin

fără lună ceru-i o necunoscută un xyz aruncat între timp și spațiu un telefon fără ton la care vorbim în minutele libere între viețile și morțile noastre fără soare sunt un vers anonim un

dacă privim prin telescop în ochiul celui iubit cu infinitul în suflet terra ne va aluneca de sub tălpi și se va duce la vale ca o roată sărită prin univers într-un nor albastru de praf

zâmbiți vă rog sfârșitul lumii va fi împărțit echitabil. tuturor celor dragi care vă sărută zilnic în gândul care nu-i mai poartă nimeni celor răi care vă umplu inima cu pietre pe care

dis de dimineață când deschizi fereastra și ororile lumii îți năpădesc sângele strângându-ți inima de gât cu mâinile tale inerte gândește-te la mine căderea în gol de care ți-e teamă și pe

în liniștea dintre două scaune o dimineață speriată de un stol de păsări fără culoare aburi de cafea se ridică din pagini ca un suflet de unică folosință spre un rai anonim frunze, litere,

tu nu eu nu două jumătăți de măr așteptând pofta unui copil părăsit în mijloc de târg în care lumea năvălește zilnic pe geam smulgând tapetul trăgând de clanțe dărâmând rafturile pe care

mi-e capul plin de un fel de curaj amestecat cu o gură de bourbon și resturi de oameni adunați ca într-o sală de cinema cu popcorn & soda privind cum prin ochii mei curg fără-nce tare cuvinte