Corina Gina Papouis

sunt un pahar cu apă în mâinile tale spre care dai din cap și te uiți mă clatin între pereții de sticlă după cum visezi mă legăn după cum respiri iubești și urăști șoldurile mele sunt dansul

poeții sunt cei ce își uită lanterna acasă în timpul apocalipsei, cheile la intrarea în rai și pașaportul spre fericire lumina țâșnește din ei în fiecare groapă în care cad de bună voie pulsând

pe jumătate visată mă trezesc ca un copac cu păsări în brațe într-o lume cu alți copaci cu păsări în brațe minunea începe la capătul cărării când mă întind curioasă foșnind printre

am pornit motoarele mi-am luat poșeta curcubeul și pana am suficient plutonium în vene pentru un nou Cernobîl și un sărut pe malul mării nu-mi pasă unde ajungem și până când urcă-te pe cal,

cu mult timp în urmă, când pământul era un fel de buric în care Einstein colecționa păpădii și melci când lumea încă privea spre comete ca spre niște lămâi aruncate de Dumnezeu către

nu o poți amăgi e în spatele tău când luminile se sting în timp ce o pipăi și are conturul unei umbre răgușite de viață când deșertul se lățește și-ntre tine și tine rămân doar hărți

dorothy se trezi cu brațele larg deschise măsurând fericirea ei cu cea de pe ecran avea cu doi cm mai puțin și asta o enervă mai mult decât situația politică a lumii bătu din picior până îi

este ultima ta zi îmi spun și deja auzi sirenele urlând în piept cuvintele ce gura ta ar vrea să le tacă aici sau acolo nu încap complet în soarta nimănui sunt un ac de gramofon într-o cutie

eu aici tu acolo un pod ce arde între tot și nimic ocupația ta este să aștepți dincolo de pod a mea să te privesc așteptând fără să spun tu știi ce vreau când clipesc și cu grijă dai

ma cherie dacă plec nu înseamnă că nu te mai iubesc ci că sunt o corabie cu cap de mort pe care îți trimiți doar păsările cu aripi rupte fluturând de catarg înot spre țărm cu falangele moi și

ca două porți brațele mele au așteptat să se deschidă din nou ca atunci când lumina a intrat puhoi și cu două mâini mi-a acoperit fața pentru ca o clipă, universul cu potecile lui rustice, să

când marinarii se treziră soarele era sus și corăbiile deja în larg căpitanii se priveau ochi în ochi prin binocluri și cioburi din sticlă parâmele atârnau obosite și ude printre coșurile cu lămâi ca

demonii noștri au ochii tăi și genele mele au adidași noi și fac copii pe bancheta din spate lent, într-o cușetă de tren prin europa demonii noștri au capul rotund și lucios o bilă de

iubirea se rupe-n bucăți inegale și se împarte prin semne de la unul la altul peste cutele cearșafului prin sârma ghimpată, până la ultimul sărut ține capul plecat, nu trebuie să știe nimeni că

după fanfară schije și flori în poală se adună degetele ca niște licheni desprinși de pe cruce sub tine picioarele sunt roți cu zimți inegali în față dealul urcă-l strigă o gură

era duminică dorothy se trezi încolăcită în brațele lui știa că visează și se foi în subconștient până ce boți cămașa de forță și fu pedepsită deschise ochii spre locul unde