sunt un pahar cu apă
în mâinile tale spre care
dai din cap și te uiți
mă clatin între pereții de sticlă
după cum visezi
mă legăn după cum respiri
iubești și urăști
șoldurile mele sunt dansul
poeții sunt cei ce își uită lanterna acasă în timpul apocalipsei,
cheile la intrarea în rai
și pașaportul spre fericire
lumina țâșnește din ei
în fiecare groapă în care cad
de bună voie
pulsând
pe jumătate visată
mă trezesc ca un copac
cu păsări în brațe
într-o lume cu alți copaci
cu păsări în brațe
minunea începe la capătul cărării
când mă întind curioasă foșnind
printre
am pornit motoarele
mi-am luat poșeta curcubeul și pana
am suficient plutonium în vene
pentru un nou Cernobîl și un sărut
pe malul mării
nu-mi pasă unde ajungem și până când
urcă-te pe cal,
cei ce nu mă știu
îmi caută numele undeva deasupra capului, printre luceferi
degeaba trăiești dacă nu adori
cerul
dacă nu îmi găsești numele cuibărit
ba în Vega, ba în Cassiopeia
colorând nori
cu mult timp în urmă,
când pământul era un fel de buric
în care Einstein colecționa păpădii și melci
când lumea încă privea spre comete
ca spre niște lămâi aruncate de Dumnezeu
către
'Cu brațele deschise stăteam pe marginea abisului și
respiram mireasma din adâncuri. Vai, și n-am putut să ridic piciorul și să pun
capăt tuturor chinurilor!'- Goethe
viața te leagă la ochi și îți
nu o poți amăgi
e în spatele tău când luminile se sting
în timp ce o pipăi și are conturul unei
umbre răgușite de viață
când deșertul se lățește
și-ntre tine și tine
rămân doar hărți
dorothy se trezi cu brațele larg deschise
măsurând fericirea ei cu cea de pe ecran
avea cu doi cm mai puțin
și asta o enervă mai mult decât
situația politică a lumii
bătu din picior până îi
bucățică cu bucățică albastrul din cer
se adună deasupra capului meu
în care singurul locuitor ești tu
plimbându-te în cravată și șosete
de-a lungul spinării negre si moi
cineva te-a pus cu
când pleci spre fabrică, dimineața
cu paloșul ruginit la brâu și emailul meu în mână
pe calul tau alb cu ITP proaspăt aprobat de ministerul de interne
scurmând în copită lucerna
crescută de dor
este ultima ta zi îmi spun
și deja auzi sirenele urlând în piept
cuvintele ce gura ta ar vrea să le tacă
aici sau acolo nu încap complet
în soarta nimănui
sunt un ac de gramofon într-o cutie
ușile salonului se închid
în aburul moale al lumânărilor
dantela zvâcnește peste glezne în ritmul
unui evantai din lavandă
aerul curge deasupra femeilor
ce râd dându-și capul pe spate
Good
eu aici tu acolo
un pod ce arde între tot și nimic
ocupația ta este să aștepți dincolo de pod
a mea să te privesc așteptând
fără să spun tu știi ce vreau
când clipesc și cu grijă dai
ma cherie
dacă plec nu înseamnă că nu te mai iubesc
ci că sunt o corabie cu cap de mort
pe care îți trimiți doar păsările cu
aripi rupte fluturând de catarg
înot spre țărm cu falangele moi și
ca două porți
brațele mele au așteptat să se deschidă din nou
ca atunci când lumina a intrat puhoi și cu
două mâini mi-a acoperit fața
pentru ca o clipă, universul
cu potecile lui rustice,
să
când marinarii se treziră soarele era sus
și corăbiile deja în larg
căpitanii se priveau ochi în ochi prin binocluri și cioburi din sticlă
parâmele atârnau obosite și ude printre coșurile cu lămâi
ca
la Londra viața vibrează sonor
precum vitrinele pe lângă care trec roșii autobuzele double decker
și e frumoasă vremea și viața
ca atunci când și tu și eu cu aparatul atârnând de gât
defilam pe
demonii noștri
au ochii tăi și genele mele
au adidași noi și fac copii pe
bancheta din spate
lent, într-o cușetă
de tren prin europa
demonii noștri au capul
rotund și lucios
o bilă de
că după ce noi nu vom mai fi
îmi vei adulmeca izul de E.Coudray prin univers
până te vei izbi cu fruntea de ușa raiului
și vei cere cea mai ieftina cameră
pentru o eternitate în doi
că
iubirea se rupe-n bucăți inegale
și se împarte prin semne de la unul la altul
peste cutele cearșafului
prin sârma ghimpată, până la ultimul sărut
ține capul plecat, nu trebuie să știe nimeni că
după fanfară schije și
flori
în poală se adună degetele
ca niște licheni
desprinși de pe cruce
sub tine
picioarele
sunt roți cu zimți
inegali
în față dealul
urcă-l
strigă o gură
noi
doi bruneți autentici
cu mințile zornăind ca un mănunchi de chei
cu ochii scăpărând ca neoanele-n vitrină
cu tălpile lipite de pedală
și creierii împrăștiați în
era duminică
dorothy se trezi încolăcită în brațele lui
știa că visează și se foi în subconștient
până ce boți cămașa de forță
și fu pedepsită
deschise ochii spre locul unde