Claudia Radu

am obosit am obosit în acest nicăieri acasă dragostea – jalon pentru treceri în viteză o autostradă a sinelui pe care alerg de fiecare dată oprirea deschide un nou drum deformat ca proiecția

nu nu vreau să-mi trăiesc dragostea discret, cum se face, cu emoția ascunsă-n poșetă și sărutul în buzunar vreau să mușc din tine și apoi să te-arăt dezvelit în piața centrală, într-o zi de

* e greu să-i vorbești despre mâine celui care-a ucis ** oamenii își lasă mereu - unul în altul - vârfuri bine-ancorate insidioase otrăvuri prin care se recunosc când steagurile coboară și

privit din spate, acest trecător cu pasul lui sigur deschis peste lume poate primi orice chip e suficientă o mișcare, un freamăt, un detaliu privirea pornește de-acolo, de pe guler, de pe

despre plecări nu ți-am scris ca într-o gară cu o singură tabelă am așteptat zvâcniri oameni am netezit pielea – liniștea dinlăuntru ne-a măsurat brațele și tot ce-am deschis către lume cu

* strada mă lovește cu oameni încrâncenații se așază umăr la umăr la semafor aceleași versuri care-mi dau drumul aerului din plămâni mon bel amour mon cher amour ma déchirure amintirea deșiră oase

sunt cuvinte care nu se pot înlocui departele nostru rămâne acolo înlăuntrul galeriei prea înalți nu ne putem ascunde sunt zile în care ceasul repetă ora și zâmbetul nu mai poate nici

* s-a întâmplat ieri sau acum. pasul meu mic peste care așez pasul meu mare pretutindeni sunt. chiar și acolo unde nu există amintire întind trupul și ating fericită muchiile nimic

În trecere acești oameni și lucrurile lor rămân mai jos de umăr mai jos de cot sub talpă uneori în fașă ziua pune o fundă transparentă un cadou pe care nu-l poți refuza așa cum stau ei

mă sună: sunt în fața cabinetului ăștia vorbesc despre copii al meu a intrat cu 9,99 aștept închid leneșă frica se întinde pe burtă cu mâna sub plex alunecă spre locul acela

cumințenia amintirii mi-a așezat zilele în largi spații criogenice – se pot întoarce, în visare, de pe-o parte pe alta ca monedele în buzunar seara deschid registrul, le număr citesc

dimineața aceea ca oricare alta. fără niciun zvâc. dezveleam din cearșafuri lehamitea. m-am străduit să înghit amestecând lent cu lingurița-n frișcă ședința se desfășura și ea ca de obicei.

atât de puțini oameni despre care să spun - da fac parte din ei. arareori dorința de-a mă lăsa împărțită ca și cum aș dospi altă pâine pentru masa la care îmi voi chema martori degetele de la

nicio amenințare nu zbârlea blana nopții blânde stăteam în mijlocul curții pe un trunchi răsturnat cu capul în nori număra spațiile de la roata carului mare până la oiștea carului mic ca un

tot ce e făcut e bun făcut normal lucrurile îți ies din prima apoi ceva nu mai funcționează e ca sexu’' mâncam ciocolată cu cireșe confiate și migdale mă gândeam la asta știam că mi-o

oamenii se împart în vechi și noi prieteni care-și lățesc fălcile a zâmbet precum caii mestecând zăbala îmi spun privind fotografiile de pe facebook desigur caii sunt nobili un prieten al

mă plasez în afară întâmplabilul înghite esențele pune pietre pe fiecare încheietură desenează clavicule fragil le prinde în palme nimic potențial iau bisturiul incizez ciozvârtele poartă o

Când guguștiucul își scăpa trilul, în înalturi, și inima-mi caldă, de copil, zvâcnea în pieptul meu, nu știam, o, nu știam cum să te iubesc, Þară! În al tău grai dulce gândeam, dar nu-mi

așa cum se mișcă frunza asta de leandru, în vânt lucrurile se apropie și se îndepărtează de mine. când le posed, le desfac în bucăți mici de tot, fără să-nsemne că voi înțelege ceva din

sub rochia de nichel sânii ei caută o ieșire cum ochii ei roșii, opaci, peste întinderi, lumina. ca un bici, părul se izbeste de pulpe, când saltă pe calul solar. nici amintire să-i tulbure