Nicolae Popa

Ea bea paharul din plăcere, nu că ar vrea să-l impresioneze. El însă ține să o felicite pentru un start atât de reușit al acestei seri minunate și-i umple iar paharul. Ea râde: – După cum văd,

Nu mai e nimic de făcut, el s-a născut, plânge, țipă, râde, crește mare și grăsuț, merge la grădiniță, iar într-o bună zi vede venindu-i direct în năsuc pumnișorul mirosind încă a lapte al

plouă și stropii se culcă pe spate. Mâța vecinului îngenunchează în fața propriilor gheare. nimeni nu mai face nici un pas înapoi când nu se mai vede nimic înainte. Moartea se bălăcește în noi,

cuțitul înainta, înainta... O voce cotcodăcea toasturi pe întinsul feței de masă pătate de ruj. Cimentul rece și ud era traversat de palme de bebeluș pornit pentru prima dată la o

ea a lunecat lin din așternut, lin, cum se și cuvine să lunece o amantă de poet. și-a tras cizmele roșii până peste genunchi, și-a îmbrăcat blana direct peste ce nu mai avea pe ea zicând că

și deodată vezi o fereastră târâtă de-un cal peste ruinele conacului, o fereastră ce nu se sparge și se uită cineva din fereastra aceea la tine. și deodată vezi cum urcă o râpă dealul și îl

uite că am ajuns. pașii mei se opresc pe frunzele moarte. Aștept să cadă picătura cea mare. cerul e limpede ca un parbriz spălat de ploaia ce vine mereu din față, mereu în răspăr cu

tocmai am pus apa la fiert (aerul s-a și rarefiat în așteptarea aburilor) și-mi amintesc de tine cu câtă grijă alegeai din râu vâna de apă strălimpede. Pe mal se înălțau focuri în amintirea

unii se-n-să- se-n-să-nătoșesc. E și nor-nor- normal: au fo-foost bol-bol-bolnavi. alții se-mbol- se-mbol-bolnăvesc. E și nor-nor- normal: au fo-foost să-să-sănătoși. unii

vin lângă pielea ta în spațiul unde amprentele mele ar putea să dispară sorbite de patimi sau să rămână la suprafață ca semne ale delictului. apropii de tine pielea mâinilor mele și trupul

un zurgălău se clatină în dreptul respirației tale și într-o bună zi va suna. o ninsoare ațoasă încearcă să te învăluie încearcă să-ți dea contur. în cele din urmă Zăpada-Mamă, acoperind lumea, va

ce greu se scrie pe negândite! La fel de greu ca atunci când iubești nemângâiat. Magiun pe creier, pietrării în urechi, remușcări cu dințișori de lapte, dințișori ronțăiți de măsele. Trăsnește-l,

ce-ar fi să ne liniștim?! În jur nu-i decât iarnă. nimic grav. Doar iarnă. simplă iarnă. Cu ceva zăpadă, cu ceva ger, cu ceva fulgi albind purificator pe lințoliul așternut peste pieptul

și se făcu primăvară, și nu mai era deloc iarnă și deodată i-am văzut repezindu-se să ne tragă de mânecă. Ce-i, bre, cu voi? i-am întrebat smulgându-mă din mâinile lor explicându-le că noi

urmăreai feeria cascadei de sus, de pe pod – o feerie prăbușită-n pămînt sub apă. ascultai vociferările. Dar cine oare vocifera? „Nouă să ni se dea moșiile cerului!” „Nouă strălucirea Noului

și-atunci am pus piciorul pe pămînt. Păsările s-au uitat urît la mine. Viermii au scos un foșnet general. spitalul clinic republican s-a întors cu fața spre nord, spre nord și-au întors ochii