nu știu când și cum s-a lăsat ceața, zâmbetul meu a ajuns urma țigării pierdute în ea
sub un cer aplecat peste noi (bătrân?), se mai vedeau câteva lumini, poate o lampă stradală însingurată,
își uitase țigările lângă ceașca de cafea
și-acum, doar mai are, doar ochii amari de la ea
și mâinile răgușite, le-a ascuns în buzunare
în stradă, rupea calendare
fără nume, un om fără nume
pornise o fugă în mine
și un ticăit din acela de ceas vechi, prăfuit, m-am prefăcut că plâng doar de la drumul ăsta împrăștiat
și grăbit prin plămâni
venea seara peste orașul atent asortat
mă
la ceasul ăsta doar ceața mai construiește orașul
într-un anonimat perfect, mă asamblez cu răbdare,
mi-am răsturnat sufletul pe covor și, pretențioasă, aleg bucățele din el
trec mai întâi toate
azi.
și urăsc lumea întreagă.
pofta de-a mușca din viață
de a-ți vorbi.
sunt doar tentația de-a fuma o țigară
privind cum vântul aduce praf și pustiu
un drum
cu rădăcini dinspre cer spre
Astăzi, lumea întreagă îmi pare mică, amuzant de nesemnificativă, cum o privesc în palma mea. Toată lumea mi-e palma asta, inutil de naiv deschisă, sau înverșunată-ntreagă în căușul pumnului.
Cum
Sunt convinsă că talpa arsă va lăsa o urmă precară.
Ajută-mă să mă cobor, mă ridic, sunt alungirea cu realități pe care o îmbăt cu cafea, o trezesc și-o ameninț naiv, cu care mă lupt cu mâinile
ei îi plăcea să cânte la pian
pianul cânta peste străzi trotuarele se porneau fără sfârșit începeau își purtau ploile ne-ntrerupte cădeau
vânturi sfârșeau orașe și orașele sfârșeau lumea se
coboară-mă încet,
cu tălpile moi pe ale tale. și scrie-mi încet numele cu ochi cenușii.
lasă lumina să mă alinte cu buzele tale. și căldura din ele o voi respira vertebral, cu prada fericirii în
niciodată
în tălpile goale
nu știu să respir
total
ne-am adunat toți, afară, în ploaie.
trupurile trecătorilor, ascunse în haine
cusute din picături de zile
trăite parțial, din doi în
în stânga în piept. acolo. bine ai venit în conștiința mea.
anii și-au strâns sunetele și pașii încă se scutură de atâtea nepotriviri. și târzii. primesc cafeaua dimineții dintâi doar a
sunt 4 ore de când n-am vorbit cu nimeni. de când numele meu nu mai înseamnă nimic,
am umblat prin oraș cu capul dezgolit, am crezut că plâng, dar ploua
ploua
și aveam gust de lacrimi.
lumini
și... e prea târziu să mai împărțim cuvinte, uite
cerul a ajuns să crească un suflet mai mare decât al nostru
câți ani ai? și din ei cam câți ai trăit?
da, chiar așa, cum se cuvine.
cu
îți vine să crezi va veni primăvara, simți cum se urcă pe spinarea orașului
pe care l-am îngenuncheat de mult într-o dictatură absolută
mai ales că singur și-a purtat străzile și oamenii și
Când norii ne mint,
râdem,
ca apoi să uităm cine-am fost.
Nu întindem mâinile,
nu cerem ajutor,
nu credem în trecut și nici în viitor.
Ne e frică, în ultima clipă,
să nu intre fericirea pe
Mușcăm din tot și totuși până acum n-aș putea spune ce gust are viața asta
dacă e sărată sau puțin prea dulce, cât să-ți dorești mereu altceva, să-ți fie poftă de altcineva
nu să-l cunoști sau să
lacrimi noaptea arde
trupul meu adormit. și mă doare.
tresar
nevoia de tine
se hrănește cu sufletul meu.
pe degete port
- verighetă ce doare -
pecetea sărutului tău.
mă gândesc la
Nu știu dacă îți vine să crezi, iubite, dar pielea mea nu e țesută din raze de lună
cum credeam.
îți scriu asta de pe banca unui sanatoriu pentru inimi bolnave și minți vindecate. se pare că
n-am întâlnit niciodată un înger
și astăzi, seducția îmi pare singurul motor al umanității.
pauză de publicitate: sprijinită în coate, de bar, visez oameni noi și e prima oară când nu pot re-crea
LT