Luna Tudor

Astăzi circul prudentă pe-un singur sens, mi-e sete, mi-e foame, sunt vie. De dimineață m-au durut toate, de la cap până la ușa trântită, la mirosul câinelui meu când l-am sărutat pe

am îngenuncheat în fața unui loc gol dar nu m-am plecat mă dureau pereții și oglinda striga la mine cine ești? o catastrofă cu ochii înegriți de tutunul albastru din mirosul tău între ferestrele

pământul se clădește începând din ploi eu mă-mbrac în timp și în zile noi, să învăț să merg alintat ușor cu tălpile trec și tălpile dor. zborul reîntors mă va prăbuși frapată-n singur tonul

ai văzut cum ninge afară cu flori? \"și m-am îmbrăcat în fulgi\" i-am potrivit în părul tău \"ești prea cald, se topesc pe buzele tale! lasă-mă să te potrivesc în primăvară, de-ai fii o

eu, învelită de tine. lumea din mine se clădește cu pași mici, are tălpile goale pentru că vrea să simtă fiecare tremur al tău, să te asculte cu călcâiele lipite de inimă, înăuntrul și înconjorul

ghicitoarea mea e scrisă de mine te rog citește-mi în palmă viitorul ce vine și șterge-mi trecutul cu buzele tale pe gura mea să le simt ca finale așa cum sunt, când veche, când nouă precum

iarna începe mereu din puncte diferite cu bătăi de inimă diferite, o ascultăm amândoi ne lipim obrazul de pieptul pământului ce uriaș zgomotos! răsuflă și-mi răvășește părul am ruginit? ție

- I- într-o zi, m-au evaluat niște oameni ca fiind excepțională, cu un X pe o foaie de hârtie mă pregăteam să-mi împletesc o coroniță de angajat model. alături, în mijlocul conversației, s-a

jur că iepurele meu n-avea niciun ceas de buzunar abia după ce-a fugit am început să-i întorc rotițele, ora exactă să lovească în plin miază-noaptea deși de pe-atunci mi-era mereu frică

cu ceața asta nu o să mai vină niciodată primăvara și eu voi mai închide o iarnă în mine o gură de aer brutal, de realitate acută dansează, dansează cu mine vorbește-mi orice azi un om

la început, a fost o lume fără culoare. cineva mutase luna și lupii urlau, lupii, ei care au fost mereu cenușii. orașul era aproape și eu eram încă un om viu, dar singur, în întuneric. la

sunt albastră, prin mine se vede pământul buzele scoicilor poartă vina sărutului nostru dintâi în asfalt cernite în praful drumului dintâi neștiut, un adânc adăpost între singurătățile

când ne întâlnim, tu stai pe bucata ta de iarbă și eu pe a mea, împărțim același aer dar respirăm separat ca și cum am trăi același moment pe două continente diferite. vorbim laolată, deci nu poate

sunt aceleași cuvintele pe care ți le spun și pe care nu e curios cum aceeași voce poate distorsiona realitatea, o poate reclădi nefiresc în două purtându-mă în oglinzi paralele, sfâșiată în

între gurile noastre, două răsuflări poate la mile distanță sau doar un minut. încât ți-aș putea mușca apropierea.

cu stiloul roșu mâzgălesc pe hârtie și aș închide ochii visele se colorează mai ușor pe laptop, cu cât e ecranul mai mare cu atât vezi mai bine cât de gol ești când te asamblezi din discuții

așteaptă puțin! suspendat peste-un cot de pământ am atâtea tăceri pentru tine. - și nici-un cuvânt? ssst...se-ntunecă toamna...ascultă. mi-e frig, cum pândește iarna cea slută - și mi-e frică.

Se-ngreuna pământul peste care călcam apăsat și-n urma tălpii mele respira a iarnă era un câmp întreg negru precum ars însă rece, aproape devenisem și eu doar o gură de aer, o nălucă într-o

sunt reticentă în a spune “te iubesc” vorbe trădătoare ce seamănă iluzorie impresie a posesiunii și a statorniciei. sau poate rost. oricum. oamenii spun “am avut o mare dragoste”. eu spun “am

azi am numărat parcă minut cu minut. și doare al naibii… sunt ca o gheară ce scormonește prin oasele mele, trupul mi s-a curbat și răsturnat în cumpăna fiecărui gând ce te-a adus în mine. te-am