Sfărșitul lumii, vulpea polară

Se-ngreuna pământul

peste care călcam apăsat și-n urma tălpii mele

respira a iarnă

era un câmp întreg negru precum ars însă rece, aproape devenisem și eu doar o gură de aer,

o nălucă într-o ploaie de stele polară

se terminase timpul pe când ajunsesem la marginea lui, ceasurile ticăiau invers până la-ngheț

până ajungeau un singur

tic

tac

prelungit

m-am simțit brusc dezgolită cu mâinile și tălpile goale

mă spiona vulpea cu priviri violete,

atât de frig încât o ascult,

răsuflu o dată, ascult

îmi zâmbea în ceață cu colți vineții

apocaliptici

venea un sfărșit rece

și fără-o culoare precisă,

o vulpe polară

m-aștepta.