Poezie
și cum ar fi fost întâlnirea noastră
din povestea altcuiva
2 min lectură·
Mediu
când mă urc în tramvai, e ca și cum m-aș plimba prin trecut
zâmbesc somnoroasă și puțin melancolică
bucureștiul se colorează gri după geamul murdar, aleargă aleargă
sufletul meu sare din stâlp în stâlp de telegraf, în vârfuri traversează podul grant
toate luminile orașului sunt în ochii mei.
puțin mai în față e un bărbat care-ți seamănă sau cel puțin părul îi stă zburlit
mirat
ca al tău, pare îmbrăcat cu ce te-ai îmbrăca tu
aceleași culori de vânt și de toamnă, își odihnește cotul pe ce cred a fi o chitară
și-atunci când ghicesc că ai putea fi chiar tu
se răscolește ceva în mine ca și cum mii de licurici au început deodată să zboare haotic prin pieptul meu
orașul trece nepăsător pe fereastră
geamul e rece pe fruntea mea și te reflecți în el atât de cumplit de real încât totul în mine s-a pornit să urle la unison
doar pleacă!
pentru a nu face niciun zgomot respirația mea a rămas undeva în genunchi
mă ridic încet cu mișcări ferme de om condamnat
în drumul spre ușă fixez cu privirea o reclamă ridicolă, mi-e frică până să și clipesc pentru a nu-mi dezgoli sufletul
încă un pic și cobor
încă
m-ai prins în ultimul moment de mână, te uiți la mine zâmbești îmi vorbești ceva și știu c-ar trebui să fie ceea ce oamenii traduc prin conversație politicoasă
am reușit să schițez un zâmbet
mă doare fiecare mușchi și totuși vorbesc
ce mai faci, ce mai fac, banalități pe care nici unul dintre noi nu le ascultă de fapt
te recunosc bucată cu bucată
de parcă eu te-aș fi conceput
și-apoi cineva oprește tramvaiul,
știu că ar trebui să cobor mai ales pentru că te aștepți să fac asta
ai răsufla ușurat dacă aș face-o
și o știm amândoi
așa că mimez un ultim zâmbet, la revedere?
doar amintește-mi ca niciodată să nu te mai întâlnesc în tramvai.
023986
0
imi plac punctiile versurilor si al exprimarii. locuri comune precum acei fluturi din stomac, le-as evita, dar in rest, este o poezie buna.
ma intristeaza tacerea din subsolul ei cum, de ce sa fiu ipocrit, ma enerveaza si tacerea din subsolul multor texte de aici de pe agonia printre care, da!, si la ale mele.
aici, in aceasta poezie, este totul clar, limpede, ca o dimineata (sper sa nu o dau in balarii). chiar daca totul e banal, chiar daca finalul pare grabit, totusi, nu asa se intampla in astfel de momente cand dam de cineva drag care a cantat la chitara noastra? nu devine totul grabit si, banal? o poezie buna care nu infloreste, care se foloseste exact de arsenalul sentimental al unei astfel de trairi, oferind autenticitate in schimbul unor reflectii reci care ar reveni dupa, cu multe din bagajele noastre zilnice.