Din noi doi va rămâne-o poveste

Treceam dintr-o stare în alta, cu gustul tău. Eram ca un anotimp în derivă, pe care nu l-a numit nimeni deși ne bate la toți în fereastră, tu îl vedeai și îmi era bine de parcă m-ai fi drogat cu încredere. Și pentru asta, te căutam. Te uram, te iubeam, te căutam. Îmi era atât de simplu, pentru că mereu am fost un labirint mai complicat decât tine. Mereu am pus întrebări prea târziu sau prea din timp, mereu am ghicit cât de simplă e coincidența noastră. Nesincronizarea noastră. Când mă întrebai. La ce te gândești? Zâmbeam? zâmbeam, iar ochii îmi fugeau pe străzi și trotuare, mă opream în bordura trotuarului. Mă pregăteam să-ți răspund. Cu ce să gândesc? Cu ce să te gândesc? Până la urmă, pe măsură ce îmbătrânesc, sunt tot mai copil, prefer să zâmbesc decât să mai aflu de ce. Câteodată, doar așa mai știu cine sunt. Cu adevărat, sub pielea adormită de ani. Iar ochii doar îmi par somnoroși, se coloraseră frumos de la somn, de la dragoste, de la soare. Mi-era somn. Mi-era bine. Nu mă-ntreba. Te prefer așa.