re-ansamblu

la ceasul ăsta doar ceața mai construiește orașul într-un anonimat perfect, mă asamblez cu răbdare, mi-am răsturnat sufletul pe covor și, pretențioasă, aleg bucățele din el trec mai întâi toate fricile printr-un singur fir de ață, la capătul lui am agățat câteva lumi pe care le-am visat cândva și-apoi părăsit, copilăria o lipesc cu zâmbete de-un zmeu de hârtie, i-am dat drumul pe fereastră, în vânt se încăpățânează să se zbată între tâmplele mele îmi ordonez conștincioasă iubirile, fiecare cu armata ei de lecții învățate, și-ncep să le cos asimetric peste tot pe unde-au trecut uite aici, primul sărut, i-am găsit un loc sub genunchi, un fior rătăcit într-o palmă, câteva lacrimi la încheietura mâinii am prins și-un buchet de disperare, chin, gelozie de-o gleznă iau întunericul din mine și-l torn printre răni, întrebările le-mpletesc laolaltă și peticesc poveștile rămase nespuse ai mai rămas doar tu și indiferența din ochii tăi. cu frică, te-am ascuns între coastele mele, la fiecare gură de aer mai rupi puțin din încrengătura asta a mea, înțelegi, nu te pot lăsa să trăiești prea mult, iartă-mă dar în plină ceață, doar frigul ăsta asurzitor ți-a acoperit vocea. îmi aprind o țigară, Dumnezeu va ierta că te-am asasinat în lipsa ta.