lumea. sufletul. omul.

- I-

într-o zi, m-au evaluat niște oameni ca fiind excepțională, cu un X pe o foaie de hârtie

mă pregăteam să-mi împletesc o coroniță de angajat model. alături, în mijlocul conversației, s-a introdus cu carte de vizită o fereastră mare, puternică, deschisă spre orașul de-afară. m-am prezentat cu nume și prenume și eu, puțin zâmbind a ironie, a copil plictisit de joaca de-a cariera.

mi-era frică să nu pierd cumva primăvara. cine suntem noi, adunați aici, oameni cu cearcăne goale. mă uit la mâinile mele și nu mi le recunosc.

- II -

în fața tonomatului de cafea, aștept să găsesc și eu ceva excepțional în mine, apăs un buton și ascult clinchetul monezilor cum cad

e foarte simplă lumea atunci, descompusă în așteptarea cuminte a omului față în față cu sufletul unei mașinării. e mai sincer așa.

- III -

în zilele în care nu pot vorbi, pornesc la plimbare prin mine. încep mereu dintr-un loc uitat, spre exemplu călcâiul sau dintr-o coastă, cu pași mici găsesc destule cuvinte dezmembrate pe la cotituri

povești începute care-au ajuns în plămâni, înecate în vreo țigară, sau poate din cele ce-au pătruns mai adânc prin vreo arteră ceva și-acum îmi insuflă câteva zile la rând un sens, o emoție

o strălucire ce iradiază prin piele amintind de un om fericit.

- IV-

votez cu anonimatul. doar atunci suntem noi cu adevărat.

- V –

uneori știu să iubesc. îți promit. trupul e-al meu dar sufletul migrează peste noapte, se-adâncește în tine

e ceva trist în toată împlinirea asta. norocul meu că ești puternic, porți lumile de care îți povestesc și mai ales pe cele de care nu-ți spun niciun cuvânt, le-nduri pe toate, le constuiești pe toate.

îmi săruți zâmbetul cu luciditate pentru că tu ești și eu sunt, ca și cum ai pune un verset la-nceput de ecuație. poate pentru că tu ești ateu și eu mă pricepeam la matematică.