aceeași iarnă, alta

sunt aceleași cuvintele pe care ți le spun și pe care nu e curios cum aceeași voce poate distorsiona realitatea, o poate reclădi nefiresc în două purtându-mă în oglinzi paralele, sfâșiată în proprie reflexie a mea am alergat după momentul ce s-a răsucit mereu și nu m-a ajuns niciodată cum să îți spun, copilul din mine e cuibărit în tine, s-a acoperit și ferit cu și de lumea ta, astăzi e frig și ninge nesăbuit, cu lacrimi metamorfozate în alb poate e timpul să visăm și să hibernăm, foarte foarte tăcuți, să lăsăm zăpada afară să se urce apocaliptic la cer, cu gheare orbitoare își va acoperi clădirile și va mușca din lumea noastră avid, de căldură și vis răsturnat către zi sub pleoaple închise și grele de somn te voi săruta te voi săruta sub cerul vinețiu de iarnă, mai sper sper că mă va salva doar apropierea ta.