Ziua de lucru, criminalul fără mănuși sau conștiință

cu stiloul roșu mâzgălesc pe hârtie și aș închide ochii visele se colorează mai ușor pe laptop, cu cât e ecranul mai mare cu atât vezi mai bine cât de gol ești când te asamblezi din discuții despre strădania de-a trăi și așa. se poate, să știți... stăpâna tuturor cuvintelor, regina tuturor capriciilor, cine mai ești când sufletul e-un absurd, e o idee, e-acel trecut pe care l-am uitat amândoi, zâmbesc și-mi ascund zâmbetul, așa cum m-ai învățat, tu faci carieră pe scara ierarhică a pierzanie, atunci chiuleam amândoi în fiecare zi de luni, iartă-mă m-am angajat în slujba părerii de rău, am uitat acum câte vieți? îți scriam pe fugă, pe-un post-it “te-am așteptat deși nu ne dădusem un punct de întâlnire poate doar un punct într-un vis o frântură dintr-o idee în care eu eram îmbrăcată în roșu: mi-ai spus ...să nu te atingi. Te voi descoperi eu...”