Astăzi circul prudentă pe-un singur sens, mi-e sete, mi-e foame, sunt vie.
De dimineață m-au durut toate, de la cap până la ușa trântită,
la mirosul câinelui meu când l-am sărutat pe
te-aș mai cunoaște o dată, cât de brutal,
dezgolindu-mă palidă și zâmbind prea total
până la primul cuvânt, ne-am vorbi fără rost,
cine ești, cine sunt, de câte ori am mai fost
cu secretele
Astăzi, lumea întreagă îmi pare mică, amuzant de nesemnificativă, cum o privesc în palma mea. Toată lumea mi-e palma asta, inutil de naiv deschisă, sau înverșunată-ntreagă în căușul pumnului.
Cum
coboară-mă încet,
cu tălpile moi pe ale tale. și scrie-mi încet numele cu ochi cenușii.
lasă lumina să mă alinte cu buzele tale. și căldura din ele o voi respira vertebral, cu prada fericirii în
La radio, cinvea întreabă “inima ta bate rock?”. Am lăsat pe pat revistele și tiparul rece al unor cuvinte rostite, așternutul în care n-ai dormit dar miroase a tine. Noaptea, îmi scriu memoriile și
azi ploua frumos peste mine și m-am îmbrăcat încet în mirosul de ud
lumea toată părea însetată
și însetat am tras din țigară,
cerul se rotea în gravitația fiecărei picături,
orașul se construia
Cuprind, de la fereastra mea, anotimpuri întregi. S-au perindat pe sub gene culorile înroșite de toamnă, mâinile mi le-am ridicat să cuprind fulgi, părul mi s-a zvârcolit. De arșiță, ars crud în
Domnule Monstru.
Te deranjez cu o întrebare: cum să te caut ca să te și găsesc?
În copilărie, m-aș fi apucat voinicește de-o rază de soare și, cățărându-mă pe ea până-n albastrul blond al
lacrimi noaptea arde
trupul meu adormit. și mă doare.
tresar
nevoia de tine
se hrănește cu sufletul meu.
pe degete port
- verighetă ce doare -
pecetea sărutului tău.
mă gândesc la
ai văzut cum ninge afară cu flori?
\"și m-am îmbrăcat în fulgi\"
i-am potrivit în părul tău
\"ești prea cald, se topesc pe buzele tale!
lasă-mă să te potrivesc în primăvară, de-ai fii o
Tu nu te vei întoarce niciodată
ca apele tulburi ce coboară din basm,
ca primăvara asta cu gust de ploaie înceată
ce-mi tremură prin vene
pe când sub ochii mei îndoliați
un gol uriaș se
Cod portocaliu
în oraș.
Pe străzi, de la praf.
Sub tălpi, îl simt: lacrimi cristalizate în ciorchini mici de lut, sau doar uitarea-n propriul pământ.
Cum și de ce, și de când până când,
eu, învelită de tine.
lumea din mine se clădește cu pași mici, are tălpile goale pentru că vrea să simtă fiecare tremur al tău, să te asculte cu călcâiele lipite de inimă, înăuntrul și înconjorul
Îți iubesc buzele. Þi le-am iubit din prima zi în care s-au plimbat pe lumea ce se desfășura în fața ochilor mei. Îți iubesc mâinile pentru că miros, mereu, a cald. A veghe.
Îți iubesc ochii, lumea
în stânga în piept. acolo. bine ai venit în conștiința mea.
anii și-au strâns sunetele și pașii încă se scutură de atâtea nepotriviri. și târzii. primesc cafeaua dimineții dintâi doar a
are degetele înnegrite de scrum, miros a scorțișoară din copilărie, de pe dulapul bunicii, când trăsurile aveau numere și ea citea semne în colbul din drum
ea fumează și david bowie îi spune
sunt albastră, prin mine se vede pământul
buzele scoicilor poartă vina sărutului nostru dintâi
în asfalt cernite în praful drumului dintâi neștiut, un adânc adăpost între singurătățile
sunt reticentă în a spune “te iubesc”
vorbe trădătoare ce seamănă iluzorie impresie a posesiunii și a statorniciei. sau poate rost.
oricum.
oamenii spun “am avut o mare dragoste”.
eu spun “am
ne-am lipit însângerat, nici nu se putea altfel, vertebrele tale le-au sărutat pe-ale mele
cu o voluptate viciată
ce ieșea din noi, încălzea noroaiele de pe străzi -
tu chiar crezi că lumea se
sunt aceleași cuvintele pe care ți le spun și pe care nu
e curios cum aceeași voce poate distorsiona realitatea,
o poate reclădi nefiresc în două
purtându-mă în oglinzi paralele, sfâșiată în
pământul se clădește începând din ploi
eu mă-mbrac în timp și în zile noi,
să învăț să merg
alintat ușor
cu tălpile trec și tălpile dor.
zborul reîntors mă va prăbuși
frapată-n singur tonul
Je ne veux plus te retourner le cœur
spun jocurile de lumină
simplă și albă, visează
fasciculele din noi povestite-n cuvinte crează
lumi desuete adormite-n pahare
din vinul ce gol pe
Mi-am deschis inima și n-a mai fost loc pentru aer,
tu nu urcai, nu coborai,
în imponderabilitatea lumii mele
doar țigările se mai puteau fuma
și tăcerea scărilor lumina un om prea amețit de
sunt 4 ore de când n-am vorbit cu nimeni. de când numele meu nu mai înseamnă nimic,
am umblat prin oraș cu capul dezgolit, am crezut că plâng, dar ploua
ploua
și aveam gust de lacrimi.
lumini