Luna Tudor

Astăzi circul prudentă pe-un singur sens, mi-e sete, mi-e foame, sunt vie. De dimineață m-au durut toate, de la cap până la ușa trântită, la mirosul câinelui meu când l-am sărutat pe

te-aș mai cunoaște o dată, cât de brutal, dezgolindu-mă palidă și zâmbind prea total până la primul cuvânt, ne-am vorbi fără rost, cine ești, cine sunt, de câte ori am mai fost cu secretele

Astăzi, lumea întreagă îmi pare mică, amuzant de nesemnificativă, cum o privesc în palma mea. Toată lumea mi-e palma asta, inutil de naiv deschisă, sau înverșunată-ntreagă în căușul pumnului. Cum

La radio, cinvea întreabă “inima ta bate rock?”. Am lăsat pe pat revistele și tiparul rece al unor cuvinte rostite, așternutul în care n-ai dormit dar miroase a tine. Noaptea, îmi scriu memoriile și

azi ploua frumos peste mine și m-am îmbrăcat încet în mirosul de ud lumea toată părea însetată și însetat am tras din țigară, cerul se rotea în gravitația fiecărei picături, orașul se construia

Domnule Monstru. Te deranjez cu o întrebare: cum să te caut ca să te și găsesc? În copilărie, m-aș fi apucat voinicește de-o rază de soare și, cățărându-mă pe ea până-n albastrul blond al

ai văzut cum ninge afară cu flori? \"și m-am îmbrăcat în fulgi\" i-am potrivit în părul tău \"ești prea cald, se topesc pe buzele tale! lasă-mă să te potrivesc în primăvară, de-ai fii o

Tu nu te vei întoarce niciodată ca apele tulburi ce coboară din basm, ca primăvara asta cu gust de ploaie înceată ce-mi tremură prin vene pe când sub ochii mei îndoliați un gol uriaș se

Cod portocaliu în oraș. Pe străzi, de la praf. Sub tălpi, îl simt: lacrimi cristalizate în ciorchini mici de lut, sau doar uitarea-n propriul pământ. Cum și de ce, și de când până când,

eu, învelită de tine. lumea din mine se clădește cu pași mici, are tălpile goale pentru că vrea să simtă fiecare tremur al tău, să te asculte cu călcâiele lipite de inimă, înăuntrul și înconjorul

în stânga în piept. acolo. bine ai venit în conștiința mea. anii și-au strâns sunetele și pașii încă se scutură de atâtea nepotriviri. și târzii. primesc cafeaua dimineții dintâi doar a

are degetele înnegrite de scrum, miros a scorțișoară din copilărie, de pe dulapul bunicii, când trăsurile aveau numere și ea citea semne în colbul din drum ea fumează și david bowie îi spune

sunt albastră, prin mine se vede pământul buzele scoicilor poartă vina sărutului nostru dintâi în asfalt cernite în praful drumului dintâi neștiut, un adânc adăpost între singurătățile

sunt reticentă în a spune “te iubesc” vorbe trădătoare ce seamănă iluzorie impresie a posesiunii și a statorniciei. sau poate rost. oricum. oamenii spun “am avut o mare dragoste”. eu spun “am

ne-am lipit însângerat, nici nu se putea altfel, vertebrele tale le-au sărutat pe-ale mele cu o voluptate viciată ce ieșea din noi, încălzea noroaiele de pe străzi - tu chiar crezi că lumea se

sunt aceleași cuvintele pe care ți le spun și pe care nu e curios cum aceeași voce poate distorsiona realitatea, o poate reclădi nefiresc în două purtându-mă în oglinzi paralele, sfâșiată în

pământul se clădește începând din ploi eu mă-mbrac în timp și în zile noi, să învăț să merg alintat ușor cu tălpile trec și tălpile dor. zborul reîntors mă va prăbuși frapată-n singur tonul

Je ne veux plus te retourner le cœur spun jocurile de lumină simplă și albă, visează fasciculele din noi povestite-n cuvinte crează lumi desuete adormite-n pahare din vinul ce gol pe

Mi-am deschis inima și n-a mai fost loc pentru aer, tu nu urcai, nu coborai, în imponderabilitatea lumii mele doar țigările se mai puteau fuma și tăcerea scărilor lumina un om prea amețit de

sunt 4 ore de când n-am vorbit cu nimeni. de când numele meu nu mai înseamnă nimic, am umblat prin oraș cu capul dezgolit, am crezut că plâng, dar ploua ploua și aveam gust de lacrimi. lumini