Domnule Monstru

Domnule Monstru. Te deranjez cu o întrebare: cum să te caut ca să te și găsesc? În copilărie, m-aș fi apucat voinicește de-o rază de soare și, cățărându-mă pe ea până-n albastrul blond al cerurilor, te-aș fi tras de mânecă. \"Păi se poate, copile?\" M-ai fi întrebat, îndrăgostit de-un zâmbet al meu aiurit. Ei, acum dacă și copilăria asta s-a dus grăbită, grăbită, să n-o prindă nici melancolia bătrâneții, nici pasul sobru al nopții...mi-am despletit cosițele, m-am tuns și mirosul părului meu întunecat l-am presărat pe tine. Când dormeai. Nu aveam perdele și nici nu ne trebuiau. Se zbăteau copacii încercând extazul tuturor anotimpurilor la fereastră. Noi îi vedeam, întindeam mâna afară: \"Plouă\" sau \"E primăvară\". \"Fumăm?\" Cum s-o fi întâmplat să ne încălțăm greșit într-o dimineață...tu ai uitat cuvintele în mijlocul intersecției, înverziseră toate, eu le udasem cu lacrimi. Nu le-am mai auzit de mult, cuvintele acelea. Ochii mei le purtau în ei. De-asta nu te-am mai văzut. Înainte să-mi pun ochelarii pentru viața de zi cu zi, înainte ca intersecțiile copilăriei să nu mai fie verzi și, practic, înainte să-mi pun perdele, te mai întreb: \"Domnule Monstru, Unde ești de nu mă poți găsi?\"