Luna Tudor

Repaos din pașii greșiți pe drumul cel drept. Luna alunecată și tu o săruți, iar protestul meu mut e mâna ce-nfiorată te respinge pentru a te căuta apoi cu sufletul în degete

s-ar fi recunoscut dintre toate, acel cuvânt marca(n)t peste mine eu întreagă sufocată într-un unic adevăr, fără drept de apel brusc terminat într-o singură suflare, un actor fără mască, fără

așteaptă puțin! suspendat peste-un cot de pământ am atâtea tăceri pentru tine. - și nici-un cuvânt? ssst...se-ntunecă toamna...ascultă. mi-e frig, cum pândește iarna cea slută - și mi-e frică.

de parcă de mâine aș putea să pun punct după trecerea mea să mă sfârșesc brusc sub talpa cerului pe pământ într-o călătorie întoarsă în mine curioasă de mine crescută în mine să mă îmbrac într-o

așa aș despărți lumea între mine și restul, un cutremur de cuvinte nespuse, un cimitir întreg de interjecții căzute la datorie pe când un ridicat din umeri și consoane ar fi creat conversații

mă joc clarificare a intențiilor mele supusă crudului zâmbet când trist am unghiile roșii și o garoafă asasinată pe birou. am mai fost așa diagnostic reîntors așteptat dorință pictată în

demult, ceream să fiu vindecată să prind rădăcini din vise să mă-mbăt, pentru prima dată, din vinul trupului meu de-atunci. câte răsărituri și-au purtat ferestrele deschise, și maluri triste

nu știu cum, dar reușeam să ne ridicăm pretențioși peste celule peste oase și mușchi peste străzi și stâlpi de telegraf, mereu ceream lumii mai mult ce cruzi, ce sălbatici eram ne-ntregeam

Se-ngreuna pământul peste care călcam apăsat și-n urma tălpii mele respira a iarnă era un câmp întreg negru precum ars însă rece, aproape devenisem și eu doar o gură de aer, o nălucă într-o

glumeam pe ritmuri diferite de jazz amuzant latent elegant am apărut atât de potrivit precum mi-era și frică peste șosele se-ntindeau milioane de mașini silențioase aveam căștile în urechi și

te ferești treci când te lovești cu adevărat de mine sunt doar un punct de sprijin în ochii tăi pentru o secundă iată-mă alerg razant în irisul tău un penultim anotimp cu zborul mut cu

câteodată îmi spun că nu sunt făcută pentru anii aștia mă găsesc tânjind după lumi colorate în soare și-atât într-o singurătate plină palpabilă curată de peste nopțile de tutun cafea si mai mult

știu că așa ai învățat la școală dar ascultă-mă, nimic nu e exact și nimic nu e de stăpânit 2 și 2 nu fac mereu exact 4 așa cum tu și cu mine nu facem exact o pereche mereu mai rămâne o lipsă,

cine aș fi aș fi un motan somnoros răsfățat aș fi un copac plin puternic înalt o noapte întreagă aș fi, din primul moment, aș fi un popor, o civilizație istoria cuiva, sau poate un manuscris aș

Îmi venea să opresc oameni pe stradă, să le spun cinstit, în față să-i privesc, să-i privesc cu adevărat, și să le spun că vreau să fug din acest oraș, că vreau să ascund acest oraș undeva într-un

îți vine să crezi va veni primăvara, simți cum se urcă pe spinarea orașului pe care l-am îngenuncheat de mult într-o dictatură absolută mai ales că singur și-a purtat străzile și oamenii și

Acolo unde linia orizontului o pot atinge cu degetele mele și pielea se luminează se colorează transparent cât să pot încă vedea mai departe mai clar, până mă dor ochii până zâmbesc până

într-o zi voi scrie despre un cântec așa cum voi scrie și despre o lume și despre oamenii pe care-i iubesc sau pe care-i urăsc despre construcția unei zile eterne (pe care o aștept) din alte zile