ce cruzi, ce sălbatici eram

nu știu cum, dar reușeam să ne ridicăm pretențioși peste celule peste oase și mușchi peste străzi și stâlpi de telegraf, mereu ceream lumii mai mult ce cruzi, ce sălbatici eram ne-ntregeam plini printre explozii de goliciune printre uși, ferestre, pereți și cuvinte toate închise ermetic peste nimic deși culorile încă miros a cerneală pe mâinile mele, atunci vedeam, acum am doar puterea să merg cu ochii închiși. mi-era bine. și mă pierdeam în fața lumii, aceeași ce-acum se pierde-n fața mea. ce cruzi, ce sălbatici eram ce singuri, ce blânzi am crescut