și o invidiez pe fata cu părul lung pentru lumea
construită pe umerii lui
din grija a ce vor vedea de la fereastră
sau pentru cuvintele mici cu ecouri lungi
cât pe durata unei
Nu știu dacă îți vine să crezi, iubite, dar pielea mea nu e țesută din raze de lună
cum credeam.
îți scriu asta de pe banca unui sanatoriu pentru inimi bolnave și minți vindecate. se pare că
am îngenuncheat în fața unui loc gol dar nu m-am plecat mă dureau pereții și oglinda striga la mine cine ești? o catastrofă cu ochii înegriți de tutunul albastru din mirosul tău între ferestrele
niciodată
în tălpile goale
nu știu să respir
total
ne-am adunat toți, afară, în ploaie.
trupurile trecătorilor, ascunse în haine
cusute din picături de zile
trăite parțial, din doi în
aseară, pierdută în privirile crengilor. ochilor mei.
da, era un copac.
se zbătea și venea apocaliptic prin fereastra mea, pe pielea mea. îmi era frig și copacul lupta.
să vezi, aprinsesem
Lili,
vino să-ți sărut genunchiul,
te doare?
lăsă-mă să amestec cafeaua fierbinte în sângele tău,
când te am
să-mi miroși a dimineață, a somn întrerupt...
îmi spuneai aseară tot
Bine ai venit în cursa mea,
aici ai instrucțiunile, sunt scrise într-o limbă ce n-o poți descifra
e a sufletului meu, hai să nu ne pierdem timpul prin dicționare de dragoste
cuvintele oricum nu se
așteptăm.
strănut, peste vorbele tale.
mi-e un pic frig și mă roade cizma asta veche. da, va trebui să o arunc, totuși...
de dimineață, m-am trezit fără pătură, în căldura ta. mi-am fumat țigara
și da, nu știu cum aș putea să nu te iubesc
când stăm aleatoriu împreună și încălzim aceiași centimetri
printr-o răsuflare compusă
din bătăi nesincronizate în cuiburile noastre,
în stânga în
peste noapte
mi s-au înveninat șuvițele de păr de la vremea asta absurdă
uite, o iau, o port în palmă
și ea continuă să plouă agresiv de la fel.
n-aș putea spune că-mi plac zilele mai
Poate, întradevăr, de fiecare dată ne îndrăgostim altfel.
Mai puțin de oameni, cât de momente, mirosuri, lumini sau sunete, sau poate câte un fior rătăcit când te plimbi pe alei iar frunzele foșnesc
Când norii ne mint,
râdem,
ca apoi să uităm cine-am fost.
Nu întindem mâinile,
nu cerem ajutor,
nu credem în trecut și nici în viitor.
Ne e frică, în ultima clipă,
să nu intre fericirea pe
el e prins între viață și moarte,
între lumină pierdută și întuneric.
cu mâinile întinse, cheamă ploaia
să-i curețe ochii
ce-s pietre pentru rugăciuni aprinse.
e singur.
și nu cunoaște frica,
sărută-mi ochii, nu mai vreau să mă trezesc
sau, mai bine,
lasă-mă să mai visez un timp lângă tine,
mi-e foame de trupul tău,
să-l stăpânesc,
mi-e dor buzele tale să cotropească
tăcut ținut
Îmi vreau căldura-napoi
căldura ce-am fost în brațele tale,
toate surâsurile târzii și somnul cuibărit
îmi vreau circumstanțele atenuante
și motivele crescute din oră în oră,
vreau înapoi timpul
el se lupta cu licuricii din poveștile mele nespuse
părăsea poteci cunoscute, în iarba ce tăia verde și crudă, dragonii se prefăceau că dorm,
s-a oprit în fața unei biserici secrete, era plină de
alungat, prelungire a unui om fără vise, mă aștept să te găsesc ascuns în mine, tremur, fior și curbare înceată a genelor grele de lacrimi
sunt goală și toamna vine iar, să mă dezgolească de tot,
Fotografiile noastre pe un perete al meu. Atât am știut. Și le priveam, mă oglindeam în ochii mei. În ochii tăi.
Pe un perete al meu, sufletul meu poate fi admirat răstignit în câteva cuie, curios,
Sufletul meu
orașul pierdut ce își cere dreptul suprem.
De ce s-ar fi oprit ploaia daca îmi crescuseră branhii
să pot respira?
De ce ar fi strălucit soarele dacă eu eram o lumină?
Orașul ce
LT