Toamna, mereu

alungat, prelungire a unui om fără vise, mă aștept să te găsesc ascuns în mine, tremur, fior și curbare înceată a genelor grele de lacrimi sunt goală și toamna vine iar, să mă dezgolească de tot, cu frunzele reci să mi se strecoare în sufletul urcat din lut către cer, iar ochii stinși să răsufle o dată, final mi-e frig și lumea s-a clintit cât să m-aparțină, să fiu a cuiva, a nimănui, a tuturor, doar a mea și a ta, a foamei sălbatice de noi doi, de viață de toamna înceată și veche, de jerta ei plumburie, mereu inutilă, mereu...