Iftime Vasile

Mereu aceiași ultimă zi Să ne întâlnim iubito măcar pentru câteva clipe, Pentru câteva clipe de sinceritate fluidă… Să plângem, să plângem până s-or descompune ochii în

puzzle 1 Mă doare locul în care Visezi de la o vreme că-ți vei înfinge cuțitul Plictisită de preludiul crucificării mele Atâta timp cât mai respir. Nimic mai

Plânge toamna prin grădină, Viscolind frunza de tei. Pe poteci și pe alei, Fuge umbra de lumină. Spre apus mai trece-un stol, Trec și zilele ca gândul. Prin fereastră- mi bate

Alunecă spre miazăzi Un stol abia înaripat, Văzduhul este înnorat Cu gânduri negre, gânduri gri. Pe aripi ele poartă un dor, Mai greu decât piatra de moară Și

E mult pân’la tine adorată femeie, O ușă închisă și-un zid de beton… Îți ascult respirația prin gaura cheii Căci n-am îndrăzneala să apăs pe buton. Cu sufletu-n ghips aștept lângă geam,

Zi de doliu… Au coborât statuile în gropi Sătule de veșnicia plumbului Și de sărutarea aspră a daltei, Au rămas soclurile precum niște Golgote Pe care nici măcar timpul Nu se mai lasă

La deal de satul meu mai e un sat În care și-au făcut morții cetate Din lemn, din piatră sau din fier forjat, E satul nou, numit Eternitate. Aici se împart vize pentru rai, Colivă,

1 În acel tei bătrân din fundul grădini Ce și-a uitat demult mirosul florii, Cuib stingher pentru cucuvea… Voi sădi un alt tei, Mladă din aceiași sămânță, Poate

Pentru a nu-știu câta oară Îmi doresc să mă înec În lumina ochilor tăi. Să cobor adânc Până dincolo de rădăcina izvoarelor Și cu lutul meu Să-ți astup semințele lacrimilor. Dar î-mi

De la firesc și până la păcat Nu-i decât o sclipire de idee… În boxa conștiinței-s condamnat De-un zâmbet aruncat de o femeie. De la firesc și până la ispită E-o simplă mângâiere de

Gustă Adam din fructul sacru, Râvni și el la ce-i oprit… Dar când și-a dat seama că-i acru Pe loc omul s-a pocăit. Un șarpe, paznic în copac Se zice că l-a ispitit, ,,Iubirea, trece

Mi-e viața simplă teoremă: Trăiesc pentru a putea să mor, Mă roade însă o dilemă: Eu sunt vânat sau vânător? Mi-e viața un principiu fals Cu care nu pot să mă-împac, Primesc iluzii în

Când eram mic am învățat să împletesc rogojini, Mai întâi am folosit pănuși de păpușoi, Mai apoi… Le-am înlocuit cu sentimente, Neștiind se pare Că rogojinile sunt pentru șters pe

Îmi este sete… M-am săturat de atâtea fântâni Sădite într-o altă fântână, Din care, de sub coaja de apă Se scoate nămol amestecat cu stele stinse. Stau semănate pe stânci, Găuri

Ce e plăcut la infinit îmi place Și îmi doresc mai mult decât pot duce, Din votcă sânge de s-ar putea face Chiar și dușmanii mi-ar fi frați de cruce. Ne-om închina la sute de ispite Slăvind

1 Gândurile tale… Au trezit vânturile, Smocuri de roze în moara destinului. Zâmbetul tău… A topit soarele, Săgeți de lavă aruncate anapoda Într-un

Prietenul meu, Are o boală incurabilă… I-a ruginit inima (Și carcasa îi este putredă pe alocuri) L-am dus la mai mulți cardio-mecanici Dar nu i-au mai dat nici o șansă, Prietenul meu

Să fiu în rând cu lumea toată Și chiar mai mult decât atât, Urăsc, iubesc, trăiesc în rată… Culeg frumosul din urât. Mi-e viața mult prea demodată Și oricât vreau să mi-o