Iftime Vasile

Sunt păcătos și­­­­­­‑o spun cu nonșalanță Căci trupul meu în nepăsare zace, Mi-e sufletul de mult dus în vacanță Și ce-i plăcut la infinit îmi place. Iubesc mirosul proaspăt de

,,Ce-ți pasă ție” coadă de condei Că m-am născut și am murit în bar, Că-i vid în capul meu și-n buzunar Și că-s stăpânul propriei idei? Dacă mi-ai dat o vodcă împrumut Sau ți-am cerșit o

Într-un bufet din târgul ,,mahala’’ Provincial si mult prea monoton, Zace într-un colț de masă o haimana… Nu-i nimeni altul decât badea Ion. Stă spânzurat de fumul de țigară, Se-închină

Plouă cu lacrimi de îngeri În praful destinului… Prea multă sinceritate fluidă Pentru o inimă împietrită Și netăiată împrejur. Picură cu stropi de mir... Heruvimii iarăși și-au scuturat

Sufletul poetului… Policandru cu mai multe brațe Și în fiecare braț câte o lumânare stinsă. Atârnă greoi de tâmplă spartă, Legănat fals de o pasăre albă, de o pasăre gri… Zadarnic încearcă

Alerg de departe către departe, De nicăieri către nicăieri, Mă caut și mă caută, Mereu înainte și înapoia mea, Îi calc și îmi calcă pe urmă, Început și totodată sfârșit… Vrea să îmi smulgă

Între două bătăi de inimă Se moare o dată Și fiecare bătaie este o înviere. O infinitate de vieți Legate de o moarte infinită. La noapte, O să încerc să iau pulsul Universului, Să văd dacă

I-a căzut în praf o lacrimă Și apoi alta și alta… În urma lui a început să crească fântâni Și mai în urmă veneau însetații, I-a băut lacrima Și… în urma lor au început să crească

În viață, unii au prioritate Iar alții, doar accesul interzis… Degeaba se împing și dau din coate, Doar în culise-i loc de compromis. Au unii, ochiul verde-n semafor, Și-s verzi

L-am chemat pe Noe să vină cu arca… Noe refuză să vină cu arca Motivând că nu mai are ce alege Sau că are o cârmă ruptă Tocmai de la ultimul potop. Noe se teme de flux și de reflux, De timpul

În târgul nostru monoton Prin cafenele și dughene Stau ofilite-n sutiene Trofeele din silicon. În târgul nostru monoton Rușinea-i dusă în vacanță Și nu-și mai

M-am ascuns în spatele pleoapelor închise La umbra unei perechi de aripi, Mi-am abandonat trupul într-un ciob de oglindă Și sufletul pe o felie de pâine, Deși nu știu de unde și până unde

Cea dintâi unealtă a lui Dumnezeu a fost o daltă, Cu ea a modelat universul Și tot cu ea a amputat o coastă lui Adam Din care a cioplit-o apoi pe Eva. Și pentru că aceste forme erau uneori

De când mă știu, mereu aceeași cămașă, Uneori mult prea largă, Alteori dureros de strâmtă, Ușoară precum un fulg de aripă Și grea, mai grea ca o piatră de moară. În ea mi-am oblojit

De ziua ta femeie aș-vrea încă o dată Din nurii tăi cei proaspeți să mă îmbăt cu seva, Poftind nesățios la fructul tău de fată Adamul cel din mine râvnește iar la Eva. De ziua ta

Mi-e viața o continuă căutare Tot rătăcind prin marea de idei Orbecăi într-o singură culoare Pe ochi având lipite trei femei. Și mai că aș ajunge la liman De n-ar fi busuioaca

Mă chinuie de-o vreme senzația de zbor Când gându-mi hoinărește pe-un colț de infinit, Cu aripile frânte de lacrimă și dor Aș vrea să cuprind cerul ce tu mi l-ai răpit. Să-ți cuceresc

Iubita mea, Mi-a cerut s-o iubesc mai modern, - Romantismul tău mă, Nu-mi ține loc nici de hârtie igienică, Și apoi a trecut vremea Romeilor spânzurați De balcoanele sterpelor ale

Singuri în ploaie În zori am fost secerați trestie Odată cu un mănunchi de stele perechi. Stinși, la fel ca și ele, Þesuți în urzeala timpului Iată-ne așternuți rogojină Înaintea altor posibili