și da

și da, nu știu cum aș putea să nu te iubesc

când stăm aleatoriu împreună și încălzim aceiași centimetri

printr-o răsuflare compusă

din bătăi nesincronizate în cuiburile noastre,

în stânga în piept, acolo unde instinctele se revarsă prin

artere și vene în mări primordiale.

cumplit, mă reflect în ochii tăi precum sălbăticia din octombrie pierdut în ceața primei dimineți,

când aerul taie crud

iar pașii vânătorului își fac un culoar hotărât între frunze și culori ce nu poartă nimic

dar nimic din sfiala toamnei ucigașe.

nimic din buzele tale gânditoare pe ceafa mea,

prin pierderi înfiorate de cât de necruțător poate fi

momentul nostru de iubire

nimic din șoptirea vorbelor noastre când doar ne privim și fascicule de lumină ne lovesc reciproc până plec ochii

și pleci ochii

și rămânem suspendați într-un timp ce nu s-a trecut niciodată. ce nu s-a știut niciodată.

am crescut o frică uriașă în terminațiile mele

se numește viața de zi cu zi prin tine

dacă aș știi s-o trăiesc, să mă hrănesc cu ea, să-mi vascularizez visele imaculate

fără întoarcere,

din simplul tău de \"a fi\" să mă pot construi și eu, să mă asamblezi răbdător dar cu atingeri clare

pentru a nu lăsa între noi realități necusute.

nu știu cum ai putea să nu mă iubești

când pot să te confund cu sufletul meu.

singur îmbrăcat în gustul lumii mele să aluneci prin toamnă cu grația albastrului pe cer în zilele reci, reci și crude, ce-ți mușcă obrajii.

ca atunci când ți-e frig și ți-e dor

când te-alung și te chem

cu părți complementare din sufletul meu.