George Pașa

-87- Cine zicea că nu mai vine toamna?! Te-ai aștepta să vezi calești de frunze plimbate-n aer de sirepi măiaștri. Iar strugurii ochi dulci să-i facă-n glumă, în așteptarea brumei de

simțeai că visul nu mai era lumânarea perfectă -- n-avea să se mai furișeze printre gânduri, poate doar în pauza dintre o emoție și alta. încet-încet, se topea, se golea de substanță, de parcă în

n-am instinct de vânător chiar și-atunci când vreau să prind în plasă un semn ca pe un fluture zglobiu am scrupule devin eu însumi pradă deunăzi veni la mine a și-mi zise măi tu bănuiești

Ai vrut să fii al ei, nicicum un claun sulemenit, durerea să-și ascundă. Cu basca de pământ nu dai aiurea. Că scris ți-a fost să treci prin veacu-acesta prea ahtiat de dramolete calpe. Tu, și

marea este o ecuație în care intrăm ca două necunoscute pe care le află doar valurile.

De ar fi lumea altfel, n-ai ști dacă ar fi mai bună, poate, sau mai crudă, că binele și răul din noi pleacă. Fii împăcat în suflet, nimeni altul să-ți oblojească rana n-o să poată. Prieten bun

Cum n-ai purtat de grijă, s-a înmulțit negara. Și uite,-acum, cules-ai doar praful de pe tobă! Cu pași înceți, pe vârfuri, iată,-a venit și vara, iar tu te uiți în zare - nici ea nu te

privesc în oglinda dintr-o altă oglindă aflată într-o altă oglindă aflată într-o altă oglindă... până nu se mai vede nimic, nici măcar punctul ăla pe care tot încerc să-l așez undeva, dar nu are

trăiești în zona unui orizont care se opune ratării, într-un fel de interval între un azi și un mâine. poți să-l hașurezi ca să îi scoți mai bine în evidență lumina, poți să-i înlături

ai vrea să nu-ți mai pese de nimic, ca fluturii să treci din floare-n floare, dar ți-e de-ajuns pe numele său mic de Florelay s-o strigi și, iată,-apare ca răsărită din duminici vii, cu-o mantie

nu-mi trebuie vreun motor de căutare să te găsesc apelez la naturalul dor se declanșează instant și-ncet mi te-apropii cu pas duios de balerină de parcă n-ai atinge pământul ci ai pluti prin

nu-ți fie teamă, de semne nu se cojește universul, doar n-o să rămânem sclavii unei mirări perpetue printre lucrurile ce-au încetat să doară, în vreme ce se ascute tot mai mult securea

Dator luminii cu un surâs deplin, ai fi putut lăsa umbra să crească printre-adevăruri încă nerostite. Neavând încotro, crești speranțe vii, să se trezească frumosul în semeni. Răspunzi mirării

ți-aș fi adus luna de pe cer, însă, ființa se rupsese în două: o parte o căuta acolo unde nu era, de fapt; o alta visa la oglinda în care se reflecta pământul alcătuirii mele. între părțile