George Pașa

Dragi colegi, Suntem bucuroși că tot mai mulți autori ni se alătură pe platforma poezie.ro și sperăm că ne veți fi alături și în continuare, printr-o implicare mai bună, acest fapt presupunând nu

dacă ai putea aduna fericirea în tine, strop cu strop, până se face de-o inimă, de-o petrecere cu muzică în surdină, de-o tristețe sau de-altceva; dacă ai strânge emoția din ceara topită a viselor,

nimic nu pare nou. aceeași placă zgâriată. intrări în sine și ieșiri din sine. mutări și permutări aleatorii. execuția ultimul vis pe eșafodul unei realități fracturate. nimeni nu pare să mai

-91- Nu prea dorești să îți divulgi adâncul. Ridici un zid înalt, ferit de patimi, din ceea ce nu-i spus și nu poți spune. Apoi îl înconjori cu ape line, cu pietre care știu ce e răbdarea. Ai

filierele acelea păreau vechi de când lumea. stricam filetele în veselie. mai aveam puțin și deveneam un fel de maeștri în arta ciobirii. veselia continua după ce începeam debitarea. tu săreai

Când masca resemnării poartă vina din om în om, se pierde-acea substanță care îți dă puterea de-a învinge. Da, scepticismu-i bun, dar cu măsură, să nu-ți consume toată energia. Prin echilibru,

Când inspirația îți joacă feste, ieși dintr-o pasă neagră, intri-n alta, de parcă ai fi cizelat cu dalta lumea de umbre-nscrisă-ntr-o poveste. Fiori din alte vremi tânjesc spre-nalta închipuire,

o ușoară înclinare a capului spre stânga. se primeneau primăveri în iureșul sângelui. începea, printre gene, o privire plină de-nțelesuri. spun începea ca și când ceva urma să se

după ambalarea golului, se pot imagina fel și fel de chestii: ceva fără greutate, la îndemâna oricui, poate și o idee ușoară-ușoară, cu echilibrul său între tradiție și inovație. fals! nici

Privesc tristețea copacilor, și tristețea lor este în consonanță cu umbrele. Ce tristețe, mă? - zice-al lui Biliboc. Ce naiba, ai văzut tu umbră care să nu încerce să-și ascundă tristețea? Și-apoi

știam cum se împletesc diminețile-n cântec. treceau prin caierul de stele, se desfăceau în jurubițe fine, luau fața lunii obosite și reci. cineva trebuia să dea tonul la cântec. nu eram (încă)

ascultam. inima ta părea că bate a vară. sau, poate, doar auscultam cu stetoscopul ăla ruginit după câte ploi îmi căzuseră-n suflet. un ritm neliniștit, ca într-un cântec în care migraseră

fii fericit că te mai poți întrista când tăcerile plâng în viori un plămân uriaș purifică sunetul și în acorduri îți e strivită orice-mpotrivire de-ajuns îți e să ieși din stinghereală când

chiar dacă viața își urmează aceeași linie sinuoasă, pe măsură ce te apropii de capăt, începi să nu o mai înțelegi. aia nu! aia nu! și tot așa, un șir de nu, pe lângă altul de da. încerci să