Ela Victoria Luca

alungă-mă din metafore dă-mă de-a dura prin cuvinte simple chinuie-mă cu vocale iubindu-te simplu așa cum pătrunde aerul până în interstiții smulge din mine poezia rădăcină cu rădăcină să mă simt

și-atunci trupul meu va lua forma dimineților tale unde soarele are umeri de fildeș iar oamenii îl privesc fără lentile eclipsă de tine într-o vineri fără umbră caut prin întuneric locul în

niciodată my lord niciodată întreg e simplu să te rupi din trup ca un trandafir japonez să ierți între ore aceeași cântare a imposibilului până la ultimul culoar de lumină e firesc să te încolăcești

în seara asta port durerile tale în loc de mătănii le număr încet să nu mă liniștesc simt orice supurare de sentiment nu am cum să mișc ar însemna să înduri alunecarea pietrei prin

să nu clintim clipa nașterii. bunica ascunde în scrin șapte ouă. fără coajă. eu nu înțeleg. sunt un personaj mic. parcă aș avea jumătate dintr-un părinte și atât. vin dintr-un corp

domnule stradivarius de ce nu ați sculptat în abanos vioara să nu mai trăim roșul permanent eu nu am suflet din esență tare e ca o urmă pe o partitură interpretată stângaci nu mai e timp

Valeriu Dandeș Ganea: http://www.poezie.ro/index.php/author/18037/index.html

servește-te acum ți-am pregătit o ironie delicioasă poți să o tai tacticos cu râsul tău de argint ce cuțit stimabile rafinat ca al unui irish gentleman da m-ai obișnuit cu fumurile tale mentolate vei

plec departe de această arhitectură haotică un timp fluid îmi lasă pe epidermă câteva puncte fosforescente nu mai suport pereții oblici e ca și cum mi-ar vorbi pietrele în timp ce tu

motto: vă iubesc pe toți deopotrivă și pe toți la fel vă suspectez eu trăiesc de mult ce vă visez și de-adânc ce-mi sunteți împotrivă (Lory Cristea)

orașul îmi aruncă ocheade azi sunt femeia în roșu spaniol dansez printre cuvinte le strivesc sub pantofii negri de catifea și râd sarcastic la erorile trecătorilor ei numără întotdeauna străzile pe

ne schimbăm hainele astea de oameni bezmetici le agățăm prin arbuști să ne înmugurească umbra apoi curgem precum fluviile spre o deltă nevăzută pe unde trec amețitor pești de lemn pescarii își vor

alunec la suprafața unei ape botezătoare îmi las aerul să treacă spre pești vor învăța respirația amplă în culori fără contur merg lent în mâini pe cealaltă parte a sferei văd exploratori

și ne priveam în ochi număram animalele vânate eu nu vedeam niciodată lupii mamă treceam ca și cum rănile ar fi fost semne de noroc ochiul îmi înșală vocea cu gust de ars el coboară încet după fum

cândva mi s-a spus să trag linii paralele peste oameni dar ei privesc adesea șașiu nu pot să îmi permit îndreptarea punctelor de vedere peste zona permisă de imperative mâna lor dreaptă îmi arată