am greșit ziua nu văd numele meu aici

ca sa mai inveselesc atmosfera, uite o melodie(se porneste in pagina):

.......................
http://www2.portailactuel.com/bassmusic/Garou-et-Marilou/Tu-es-comme-ca/
..........................

Sper sa fie bine primit :) si imi cer scuze ca nu scriu cu diacritice, dar am mici probleme tehnice...

le iert mâine greșelile ...

Numai bine
MA

Atmosfera este de zi ca toate zilele, cu toate particulele din ea. De felul meu sunt vesela casei, azi nu, nimeni nu iubește de fapt poezia. :) Nici măcar eu. Sau așa am tupeul să afirm azi, fiindcă pot greși în sfârșit. Mulțumesc pentru semn și melodie.

\'nimeni nu mai iubește poezia nicio infecție de om nu îl mai atinge\'
cât despre pleoape nu mă bag asta ține de vise :)
numai bine

Mulțumesc, uneori e bine să vezi totul, nu doar lupii, ci mai rău de atât, tot ce este posibil de văzut, închizând ochii sau refuzând să vezi nu faci decât să te adâncești în neputință. Despre pleoape, e și somn, și altceva, mai trist.

Ela

Uneori simtim golul, nimicul care trece fugar prin noi si lasa in urma doar un moment de neputinta, un ceva care nu doare, nu deranjeaza pe nimeni; trebuie doar sa deschidem ochii mari si sa zambim acestui moment in care nu ne stiam nici numele sau chiar nu avea nici o importanta atunci. frumos.

Mulțumesc, eu am păstrat deschiderea ochilor de prea timpuriu, tocmai de aceea uneori ceea ce văd este aproape insuportabil, într-un omenesc prea, mult prea inuman. Mai bine este să deschizi pleoapele cât să poți suprinde doar ce poți cuprinde.

Ela

mesajul tau cuprinde Agonia sau agonizeaza?
adica daca ar fi s-o zic pe sleau: e cu adresa la ceva de pe aici? or sa o zic printre randuri: lupii nu iubeste poeziili, tot ce conteaza sunt ecourile ramase pe tavan...ca alea ne pot lovi in ceafa...candva
cu drag,Tego.

PS eu refuz sa scriu cu diacritice...e obositor tare

Mesajul meu nu cuprinde nici-nici, este doar o trimitere în spațiul virtual, într-un 21 mai, de sf. elena și constantin. Cam atât. Ecourile de care scriu erau pe divan nu pe tavan, diferența fiind semnificativă. Cât despre cine iubește cu adevărat poezia, voi vedea de azi înainte, e deja altă zi. Mulțam de revenire.

Ela

Putem spune că rămînem și cu această dragoste...

Rămânem fiecare cu felul său de a iubi și de a scrie, de a vedea și a nu vedea. De a fi. Mulțumesc.

ela a prins repede tehnica ritmului-cavalcada, o da pe structuri arhetipale, emerge in cinegetic, apoi rasufla cotidian, se tensioneaza in familie, freudizeaza usurel, ca in cele din urma s-o intoarca metafizic, ca-n bunii ani saizeci, cind ana blandiana scria privind gales foaia alba.

as renunta la \"cred ca am un defect esential\", \"imi spuneai sa\", \"Dumnezeu ii iarta\", \"\"greseala de a fi eu\"

tu iubesti poezia. acum poti deschide ochii

eu n-am sa te iert pentru asta, nici in somn , nici somnul n-am sa-l las sa te ierte...uite, semnul lupului, sub bucla, ca un pe sfert, armistitiu, restul, rana

Anatol, dacă toate astea le-a făcut Ela după atomosfera anilor 60 a la Blandiana, nu prea e de bine. Sperăm să înțeleagă Ela să scrie conf. cerințelor anilor 2000-2020. Mulțam de semn.

Dorin, voi reflecta - as usual - la ce mi-ai spus să elimin și de voi găsi de cuviință așa voi face. Și cu ochii închiși se pot vedea anumite fenomene. Mulțam pt că ți-a plăcut.

Noemi, e bine că nu mă poți ierta pentru asta, las lupul să își trăiască viața, deschid ochii în alt peisaj, scriu despre ceea ce nu văd și merg mai departe. Mulțam pentru sfertul perceput.

Ela

Chiar mi-a placut, desi postura de \"copila agatata de pleoapele tale\" (e vorba de mama, nu?), ascultand tangouri nu am prea descifrat-o emotional, m-as putea gandi la multe, dar sunt prea intortocheate, cum ar fi ca de fapt mama asculta tangouri iar ea (copila) era o lacrima intre pleoape, dar tot mi se pare ca exagerez.
Nu l-as numi \"saizecist\"... acest poem este pur si simplu frumos.
Bobadil.

Să știi că nu ai exagerat. Știi ce poate fi copilă-lacrimă. Și, da, e o mamă transmițând pasiunea copilei, odată cu durerea. Am încercat dublul sens. Și mă bucur că l-ai sur-prins. Da, nu e șaizecist, decât dacă se țin cont de faptul că la sfârșitul anilor 60 mă nășteam. S-o fi imprimat ceva din poeziile de-atunci, mai știi?

Ela

În strofele 2, 3 am modificat, aveai dreptate, în ultima nu doresc să schimb nimic. Mulțumesc.

Nici o poezie nu are nevoie de modificari, universul sufletesc inchis in ea nu poate fi schimbat de fel de fel de critici care nu pot concepe ceea ce e scris pe hartie decat ca pe niste simboluri grafice aranjate intr-o anumita ordine predispusa.
Poezia mi-a placut, oamenii nu iti pot ierta ca dormi ca ai anumite necesitati fara de care nu poti trai, ca nu poti face tot ce ei asteapta fiindca viata e facuta astfel.

Ela, prin aceasta poezie ai reușit să creezi o lume a sentimentelor vii, captive parcă în afara timpului, eterne.
O ador, cuvintele sunt autentice.

Mihai, mulțumesc, eu sunt genul de scriitoraș care simte când cineva îi spune cum să se cizeleze și dacă acel cineva chiar are dreptate, apăi să știi că așa și fac, e tot un fel de extindere a universului sufletesc în poezie, fiindcă nu piere nimic, dimpotrivă, se îmbogățește cu o însuflețire a unui om care a perceput bine ceea ce există deja în autor. Mulțumesc mult, oamneii nu pot ierta somnul, indiferent ce sens capătă acesta.

Dan, sper ca eternitatea acestei poezii să dureze măcar câțiva ani, ar însemna deja mult. Mulțumesc, bine ales numele, am văzut schimbarea. :)

Ela

am ras-re-citit, incercand sa nu vad tristetetea imunitatii sangelui. am vazut-o, l-am vazut curgand in ritm de tangouri. daca oboseala unui armistitiu si somnul rem le simt compatibile cu \"greseala\", ecourile, chiar daca de pe divan, iertarea sigura, chiar daca de maine, sinceritatea eului, le vad ca pe un fel de a spune ca numele si amintirea lui, chiar daca accidental nu au un loc intr-o zi, isi au locul mereu in(tre) zile. iar eul treaz, neincremenit, si in oameni.

initial, m-am gandit ca este un dialog al tacerilor, apoi am realizat ca este o rugaciune si un scancet. incepe puternic, hotarat, se fac socoteli, lucrurile par clare, apoi apare indoiala, sacrificiul, victimizarea. regresie rasturnata. si functii rasturnate. cine este pe divan, pana la urma? lucreaza cu afectele poemul tau, de-asta este penetrant. la constructie mai este de lucru, cred, spre sfarsit. imi suna artificial \"copilă agățată de pleoapele tale\". strofa finala de dilueaza pana la lamentatie. fara ea ramane bun, pentru ca are o noima si nu mai introduce o alta tema pe care nu mai ai timp sa o dezvolti.



http://www.agonia.ro/index.php/prose/123548/index.html

Hop și eu cu descoperire tardivă că mi s-o luat jocu\' în serios. Pe divan ești oricum după ce ai trecut prin el, e în tine, îl porți cu tine, ca pe acei 7 ani de acasă, cumva, mai ales că au fost tot 7 și cei divanați. Ai perceput binie, chiar și finalul prea rupt cumva de restul poeziei, voi re-lucra, fiindcă uneori trăirea e necesar să fie sublimată pentru a deveni poezie în poezie. Mulțumesc. Mai treci, impresiile tale vin exact acolo unde le este locul.

Ela