Picăturile pe sticlă,
Atât de umane sunt!
Lovind în pustiu-
Transparența.
În eternă mișcare,
Trecând și venind.
Nu vor înțelege.
Lovitura pe geam,
Ce le-a născut.
Și mocirla ce le așteaptă,
Pașii apasă
Mocnită liniște de cimitir.
Insulă a uitării,
Cu nuferi crescând
Din nomolul viselor,
Și păsările tac.
Doar timpul se scurge,
Umplând cavouri,
Cu tăcere de ceară.
Și
Nori de cerneală,
Beznă și apă
Cad în tăcere,
Și ușa sufletului meu
E închisă,
Ca un cavou
Cu morți uitați.
O liniște vâscoasă
Se zbate în piept,
Azi va fi cu un loc mai puțin.
A murit un
Azi îmi căutam sufletul
Prin cărări uitate
ascunse sub frunze putrede.
Căutam chei spre oglinzi de ape,
ce se zbat în piept
și mă fac să răsuflu greu.
Jalnic avânt,
încătușat de
Vine 9 mai, eliberarea Mătii!
Strigă unii
rupându-și gâtul…
Oricum istoria e o Curvă,
Și nici foamea nu e foame
și nici moartea nu e moarte,
Importă doar pustiul unor urme de șenile
pe
Știu că roca e praf,
Și că tot ce se clădește-n jur
Edificii din secunde și clipe,
Aparențe sunt.
Și că cunoscutul este
A rațiunii scuză către incert,
Și toate gândurile
Sprijinite pe
Copac cu frunze moarte,
Clipe și singurătate.
Când crengi.
Pustiite, schițează
Efemer de umbră,
Urcând în cădere
Pe forme ce-nvie
În frânturi de felinare.
...
Ritm de deznădejde
Și dans
Știu, diminețile au fost uitate,
În seri obositoare
Și zile fără gânduri,
De ce viața nu poate
Să nască timp,
Pentru vise?
Și unde învie
Zâmbetele noastre?
În minciuna lutului?
Sau,
Astăzi a murit o muză.
Un crud chin de pustiu,
Ascuns în lacrimile mele.
Pictând întuneric,
visez apusul lunii
în liniștea nopții.
Și mi-am pierdut
pulsul în splendoarea tăcerii.
Azi o să
A încerca să găsești adevărul în om, doar o eroare, în fapt nimic mai instabil în raport cu timpul și sinele decât omul. Pe de altă parte ce mimă lipsită de sens în încercarea de a-i studia și cât de
Vom pleca din viață, spre nimic, iar din gol nu vom ajunge decât în ceea ce suntem, adică în forma noastră pură, în acel puls care ne face să fim nimic altceva decât oameni. Care este umbra vieții,
Nu există sens în crearea unor impresii într-o rațiune în continuă schimbare și într-un corp în putrefacție latentă. Scrisori pentru nimeni fiindcă nimicul lor nu poate lăsa amprente în vid și
O dimineață putredă
De ploi
Rod de insomnii
Nocturne,
O monotonă letargie
De început de zi,
Fior de oboseală
Și germene
de primăvară.
O rană tremurândă
De humă bolnavă
De
Iubito e noapte,
Paletă de zgomot și frig,
Infernală orchestră-
demență urbană,
Ș-un dulce-amar
Parfum de tristețe.
Într-o incoloră primăvară,
Cu clipe furate din sur-
fragmente de
Cum ai putea să analizezi singurătatea, incertă și vidă, esența ei indescriptibilă, decât doar vazută prin prisma unui subiectivism uman. A înțelege abstractul singurătății e similar cu descrierea
Seara în
culori palide
de singurătate
în care pictez
tăcut timpul,
Melancolic
Umbre dansează
Pe pod.
Iar liniștea
Recită
Încă o poezie...
Lacrimi pe hârtie.
Clipe,
Petale de trandafir.
În miez de toamna...
Frunze,
Cad și mor.
Amintiri...
Șoaptă,
În aer, rugină și sânge.
Dansează...
O umbră uitată,
Copac fără frunză.
Lacrimi fără vise...
Săbiile plâng
Când taie suflul incert al vântului
În bocetul lor se naște durerea.
Clipe tăiate din rădăcină
Umplu aerul cu galbenul toamnei
Iar sângele apusului,
E un preludiu magmatic
Al
NOAPTE,
Prin fereastra murdară
Privesc zorii
Nu am vrut să mor,
A câta oară.
ÎNCHIS,
În sunetul acelor de ceas
Nu-mi înțeleg temnița,
Uitare mecanică a mișcării.
SINGUR,
În imensitatea
Picături,
Își sparg liniștea de asfalt.
Agonia lor,
Sunet…
Cădere,
Pământul lacrimii
Timpul omului,
Spasm…
Liniște,
În sfârșit pot plânge,
Încă o înmormântare
Ploaie…
A fi,-flori de apus
În care mă văd,
O nouă moarte...
A fi,-nimic iluzoriu
Dispersat în culorile percepției,
Cromatică a trecerii.
A fi,- Doar datorie
Prizonier,
În cătușe nascute
Amurgul este durere
Încă o zi pleacă,
Mâine o voi îngropa în ieri
Fără nici o lumânare...
Doar o amintire
Rămâne din azi
Ca imaginea unei fresci,
Ciment și culoare...
Ființa apusului
Ce
