Poezii

Picăturile pe sticlă, Atât de umane sunt! Lovind în pustiu- Transparența. În eternă mișcare, Trecând și venind. Nu vor înțelege. Lovitura pe geam, Ce le-a născut. Și mocirla ce le așteaptă,

Pașii apasă Mocnită liniște de cimitir. Insulă a uitării, Cu nuferi crescând Din nomolul viselor, Și păsările tac. Doar timpul se scurge, Umplând cavouri, Cu tăcere de ceară. Și

Nori de cerneală, Beznă și apă Cad în tăcere, Și ușa sufletului meu E închisă, Ca un cavou Cu morți uitați. O liniște vâscoasă Se zbate în piept, Azi va fi cu un loc mai puțin. A murit un

Azi îmi căutam sufletul Prin cărări uitate ascunse sub frunze putrede. Căutam chei spre oglinzi de ape, ce se zbat în piept și mă fac să răsuflu greu. Jalnic avânt, încătușat de

Vine 9 mai, eliberarea Mătii! Strigă unii rupându-și gâtul… Oricum istoria e o Curvă, Și nici foamea nu e foame și nici moartea nu e moarte, Importă doar pustiul unor urme de șenile pe

Știu că roca e praf, Și că tot ce se clădește-n jur Edificii din secunde și clipe, Aparențe sunt. Și că cunoscutul este A rațiunii scuză către incert, Și toate gândurile Sprijinite pe

Copac cu frunze moarte, Clipe și singurătate. Când crengi. Pustiite, schițează Efemer de umbră, Urcând în cădere Pe forme ce-nvie În frânturi de felinare. ... Ritm de deznădejde Și dans

Știu, diminețile au fost uitate, În seri obositoare Și zile fără gânduri, De ce viața nu poate Să nască timp, Pentru vise? Și unde învie Zâmbetele noastre? În minciuna lutului? Sau,

Astăzi a murit o muză. Un crud chin de pustiu, Ascuns în lacrimile mele. Pictând întuneric, visez apusul lunii în liniștea nopții. Și mi-am pierdut pulsul în splendoarea tăcerii. Azi o să

Dragoste, Cer și pământ. Case pierdute În ploaie. Doar parfum de liliac Cuprinde liniștea. Și picăturile șoptesc Singurătate...

O dimineață putredă De ploi Rod de insomnii Nocturne, O monotonă letargie De început de zi, Fior de oboseală Și germene de primăvară. O rană tremurândă De humă bolnavă De

Iubito e noapte, Paletă de zgomot și frig, Infernală orchestră- demență urbană, Ș-un dulce-amar Parfum de tristețe. Într-o incoloră primăvară, Cu clipe furate din sur- fragmente de

Seara în culori palide de singurătate în care pictez tăcut timpul, Melancolic Umbre dansează Pe pod. Iar liniștea Recită Încă o poezie... Lacrimi pe hârtie.

Clipe, Petale de trandafir. În miez de toamna... Frunze, Cad și mor. Amintiri... Șoaptă, În aer, rugină și sânge. Dansează... O umbră uitată, Copac fără frunză. Lacrimi fără vise...

Săbiile plâng Când taie suflul incert al vântului În bocetul lor se naște durerea. Clipe tăiate din rădăcină Umplu aerul cu galbenul toamnei Iar sângele apusului, E un preludiu magmatic Al

NOAPTE, Prin fereastra murdară Privesc zorii Nu am vrut să mor, A câta oară. ÎNCHIS, În sunetul acelor de ceas Nu-mi înțeleg temnița, Uitare mecanică a mișcării. SINGUR, În imensitatea

Picături, Își sparg liniștea de asfalt. Agonia lor, Sunet… Cădere, Pământul lacrimii Timpul omului, Spasm… Liniște, În sfârșit pot plânge, Încă o înmormântare Ploaie…

A fi,-flori de apus În care mă văd, O nouă moarte... A fi,-nimic iluzoriu Dispersat în culorile percepției, Cromatică a trecerii. A fi,- Doar datorie Prizonier, În cătușe nascute

E noapte, de vise si șoapte, Covor de petale Castanii in floare vor plange. se aude tacerea, doar inima bate in piept undeva, Cum poate?

Amurgul este durere Încă o zi pleacă, Mâine o voi îngropa în ieri Fără nici o lumânare... Doar o amintire Rămâne din azi Ca imaginea unei fresci, Ciment și culoare... Ființa apusului Ce

Mă înec în liniște Și ascult melodia zefirului... Firele de iarbă Dansează în ritmul ei, Doar cireșii plâng, Cu flori, Petale albe de nea... Vreau să plâng cu ei Dar cum aș putea? Doar sunt

Picătura cade Mângâind frunza salciei, Azi un zâmbet e trist Norii sunt văl fără soare, Un vlăstar de crizantemă A înflorit în culoarea tristeții Lumina e pală ca un vis Și fiecare

Ca-n liniști de ape sună viața Râu ce curge în timp Căutându-și albia în eternă mișcare Suflu incert al trecerii, ce Există între doi poli de a fi Căutarea ei, lacrimă Goală pe obraz Nimic

Ori viața-i o mască Și fețele sale sunt vii Prin cei ce visează

Timpul se pierde zădarnic în clipe trecute ființa vorbește dar în cubismul ei nu mai trăiește precizia căutarea e goală iar formele inerte sunt începutul imperfecțiunii plecăm