O dimineață putredă
De ploi
Rod de insomnii
Nocturne,
O monotonă letargie
De început de zi,
Fior de oboseală
Și germene
de primăvară.
O rană tremurândă
De humă bolnavă
De
Picături,
Își sparg liniștea de asfalt.
Agonia lor,
Sunet…
Cădere,
Pământul lacrimii
Timpul omului,
Spasm…
Liniște,
În sfârșit pot plânge,
Încă o înmormântare
Ploaie…
Săbiile plâng
Când taie suflul incert al vântului
În bocetul lor se naște durerea.
Clipe tăiate din rădăcină
Umplu aerul cu galbenul toamnei
Iar sângele apusului,
E un preludiu magmatic
Al
Lama vieții s-a înfipt în visele mele și otrava sevei sale se scurge pe tăiș, acest venin e totul iar totul e nimic. Cum numai nimicul poate fi durerea ce macină sufletul, ce roade ca un vierme
Timpul se pierde zădarnic
în clipe trecute
ființa vorbește
dar în cubismul ei
nu mai trăiește precizia
căutarea e goală
iar formele inerte
sunt începutul imperfecțiunii
plecăm
Amurgul este durere
Încă o zi pleacă,
Mâine o voi îngropa în ieri
Fără nici o lumânare...
Doar o amintire
Rămâne din azi
Ca imaginea unei fresci,
Ciment și culoare...
Ființa apusului
Ce
Picătura cade
Mângâind frunza salciei,
Azi un zâmbet e trist
Norii sunt văl fără soare,
Un vlăstar de crizantemă
A înflorit în culoarea tristeții
Lumina e pală ca un vis
Și fiecare
Știu că roca e praf,
Și că tot ce se clădește-n jur
Edificii din secunde și clipe,
Aparențe sunt.
Și că cunoscutul este
A rațiunii scuză către incert,
Și toate gândurile
Sprijinite pe
Vine 9 mai, eliberarea Mătii!
Strigă unii
rupându-și gâtul…
Oricum istoria e o Curvă,
Și nici foamea nu e foame
și nici moartea nu e moarte,
Importă doar pustiul unor urme de șenile
pe
A încerca să găsești adevărul în om, doar o eroare, în fapt nimic mai instabil în raport cu timpul și sinele decât omul. Pe de altă parte ce mimă lipsită de sens în încercarea de a-i studia și cât de
Ca-n liniști de ape sună viața
Râu ce curge în timp
Căutându-și albia în eternă mișcare
Suflu incert al trecerii, ce
Există între doi poli de a fi
Căutarea ei, lacrimă
Goală pe obraz
Nimic
Pașii apasă
Mocnită liniște de cimitir.
Insulă a uitării,
Cu nuferi crescând
Din nomolul viselor,
Și păsările tac.
Doar timpul se scurge,
Umplând cavouri,
Cu tăcere de ceară.
Și
Cum ai putea să analizezi singurătatea, incertă și vidă, esența ei indescriptibilă, decât doar vazută prin prisma unui subiectivism uman. A înțelege abstractul singurătății e similar cu descrierea
Picăturile pe sticlă,
Atât de umane sunt!
Lovind în pustiu-
Transparența.
În eternă mișcare,
Trecând și venind.
Nu vor înțelege.
Lovitura pe geam,
Ce le-a născut.
Și mocirla ce le așteaptă,
Nu există sens în crearea unor impresii într-o rațiune în continuă schimbare și într-un corp în putrefacție latentă. Scrisori pentru nimeni fiindcă nimicul lor nu poate lăsa amprente în vid și
Copac cu frunze moarte,
Clipe și singurătate.
Când crengi.
Pustiite, schițează
Efemer de umbră,
Urcând în cădere
Pe forme ce-nvie
În frânturi de felinare.
...
Ritm de deznădejde
Și dans
Iubito e noapte,
Paletă de zgomot și frig,
Infernală orchestră-
demență urbană,
Ș-un dulce-amar
Parfum de tristețe.
Într-o incoloră primăvară,
Cu clipe furate din sur-
fragmente de
Mă înec în liniște
Și ascult melodia
zefirului...
Firele de iarbă
Dansează în ritmul ei,
Doar cireșii plâng,
Cu flori,
Petale albe de nea...
Vreau să plâng cu ei
Dar cum aș putea?
Doar sunt
Nori de cerneală,
Beznă și apă
Cad în tăcere,
Și ușa sufletului meu
E închisă,
Ca un cavou
Cu morți uitați.
O liniște vâscoasă
Se zbate în piept,
Azi va fi cu un loc mai puțin.
A murit un
Clipe,
Petale de trandafir.
În miez de toamna...
Frunze,
Cad și mor.
Amintiri...
Șoaptă,
În aer, rugină și sânge.
Dansează...
O umbră uitată,
Copac fără frunză.
Lacrimi fără vise...
Vom pleca din viață, spre nimic, iar din gol nu vom ajunge decât în ceea ce suntem, adică în forma noastră pură, în acel puls care ne face să fim nimic altceva decât oameni. Care este umbra vieții,
