Daria Darid

și cel mai strident efect al plecării lui este fragmentarea aceasta a realității în bolovani. privirea ți se concretizează într-un fel de macara anume pentru prins bucățile ca să umpli cu ele

așteptarea e o sfoară făcută colac desfac puțin câte puțin înnod pereții între ei merg cu spatele dau peste un păianjen acrobat jonglăm cu țipete abstracte cu seriozitatea cu care o

că pasărea stă pe loc în aer eu stau pe loc că pământul zboară sub pasăre sau se târăște sub mine că n-am destul dud să mă digere așa cum trebuie n-am destulă mătase în ochi că uneori

tot un fel de șotron era și ăsta (inventasem un prieten foarte bun pemoarte) săream peste mese săream peste blocuri împreună sau dintr-o privire într-alta a clapelor din pianul de la

m-am trezit de huruit rânduri și rânduri de oameni împingeau niște lăzi mari de fier înspre gura de întuneric din care nu s-a întors nimeni niciodată lumina posacă a reflectoarelor din colțuri nu

prăbușirea se face întotdeauna pe spate și foarte foarte încet pe fundal nu e clint mansell e șuieratul frust al frânghiilor scăpând printre miile de mâini întinse ale spaimei undeva se aude o

poeții ar spune că iubirea e un vas de ceramică în care să-ți speli tălpile mă trezesc devreme lumina mă leagă la ochi cu o eșarfă e ceva de căutat nu-mi amintesc ce iar asta bâzâie în

patul de spital e alb de jur împrejur câțiva baloți de tăcere ca niște zaruri cu fețele șterse fac o cingătoare din așteptare și-mi arunc gândurile pe fereastră doctorul are ochii la fel de

am continuat să merg chiar dacă asta a frânt de la brâu toți copacii de pe alee cuiburile s-au rostogolit printre teneșii trecătorilor ca niște pântece bătătorite de țipătul amniotic al durerii

linia de sosire nu ovaționează nimeni decât un bec rece spânzurat de câteva ore în locul meu am pus foc tuturor oglinzilor din încăpere îmi umplu buzunarele și ochii prefăcuți în

câteva scânduri putrezite. brațele singurătății la fel de putrezite. eu. privirea mea atârnându-ți de ceafă. îți sfâșie ochiul. sunt pretutindeni. ferestre. scârțâitul . strânsoarea . locuiesc în

ți-aș spune că am avut visul acesta ciudat în care e curat și miroase a verde rumenit o ramură de gutui trage cu praștia în geam în întuneric din spărtură lumina sădește puiet eu încropesc la

nu știu cum faci tu reușești mereu să te ghemuiești în gândurile mele ca un urcior pe pleoapa de jos a întunericului un urcior fosforescent din care beau apă toate gărgărițele după ce le-am spus

am nevoie de un somn foarte greu de ceară ca să astup prăpastia dintre mine și clipa aceasta în care am intrat de bună voie. ceasul o ia înainte nu pot să țin pasul mi se ofilesc

în zile ca asta e liniște. încăperea se face nevăzută la fel și frigul sau febra în cele din urmă aflu somnul e un cric îți ridică de pe umeri trupul în zile ca asta sunt puful rupt din

există un anumit punct în perete în care uitarea devine reparabilă nu s-a întâmplat mare lucru de când ai plecat sărut buzele crăpate ale singurătății în fiecare seară am început să vorbesc de

s-a întâmplat până la urmă să fiu eu regina spre sfârșitul zilei vin să-ți spun dă-mi drumul din brațele tale nimeni nu observă cum rag copacii primăvara nimeni nu observă cum rage regina de

copacii se întorc cu spatele cum se lasă noaptea frunze moarte se încovoaie palmă lângă palmă împiedică pământul să respire să țipe să ceară ajutor eu mă tot poticnesc de oameni mă ridic să

mă întind lângă tine în felul meu bentonic aud cum crește patul cum străpunge pereții și întunericul de afară cu fălcile lui cu tot ajunge la capătul lumii acolo unde eu încep să mă

și așa nu aveam chef să scriu nimic. călimara și-a vomat urletul chiar în mijlocul colii albe ca de ghețar a mușcat adânc din alb. mi-a mușcat albul. litere pe jumătate înecate.

auzul tuturor este un cavou al numelui tău repetat în gând. o mână prea lungă atârnă pe podea pipăind după văz după șoșoni după iubirea ta ca un auxiliar al timpului meu astea ocupă

mă rog în gând să se ridice de pe mine întunericul. mi-a astupat gura cu palmele lui mai lungi decât noaptea. mai lungi decât noaptea aceasta polară. mă gândesc la alb mă gândesc la pomeții unei

fructul are un copac nedigerat muțenia își ține gura lipită de geamul înghețat miros a cozonac amintirile mele tăcerea stă bătrânește pe scăunelul bunicului tăcerea are odaie cu poze

încep să uit unele lucruri mi s-a desprins o bucățică de piatră apoi încă una apoi alta mai indiferentă am apăsat cu podul palmei să opresc sângerarea podul s-a rupt în bucăți bucățile